Strălucind în timpul ce nu s-a ţesut

Eu sunt un
ţărm
tu eşti celălalt ţărm
fără noi fluviul
n-ar mai luneca spre ocean –
ne oglindim în apele
întunecate şi leneşe
ca două oraşe gemene
zidite pe stânci

deoparte e lumea mea
de cealaltă parte o altă lume
lumea ta unică
pe care o întrevăd
dar n-o cunosc –

ne contemplăm
de pe înălţimea stâncilor
din turnul de veghe
ce muşcă din cer lacom
strivind în dinţii crenelurilor
albastrul floral

ne pândim
prin ochii pisicii
lascivi şi galbeni
străini ca o peşteră

ca două imperii
de departe
ne facem semne
ne chemăm
ne dorim
dar nu putem fi decât două maluri
roase de vânturi
sărutate de secetă
părăsite de păsări

din când în când
trece un vas prin apele leneşe

numai atunci privirile noastre
se contopesc
pe catarge în zare
şi stăm faţă în faţă
fără să ne cunoaştem
fără să ne vorbim

totuşi
chemă-mă din lumea ta
şopteşte-mi neîncetat
poate va fi secetă
şi fluviul va seca la noapte
doar pentru o clipă
pentru un ceas nebun
să rămânem singuri
îmbrăţişaţi în iubire
strălucind
adunaţi în cămaşa zdrenţuită
a timpului ce nu s-a ţesut...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Votează! | Copiază!