Iubirea-i moartă

De acum nu le mai este teamă,
Sunt perforaţi numai de linişti.
Ura lor este-atât de calmă,
Plânsul s-a transformat în râsuri.
Iubirea-i moartă, este vidă,
Purtată-n vânt de pescăruşi,
Casa imensă este goală
Şi nu mai are-acum nici uşi.

Dar au uitat poate puţin,
În timp ce traversau Strassbourg-ul,
Când, fericiţi, râdeau-plângând
În mers, balasnându-şi trecutul.
Şi mai uitară amănunte
Prin staţii scurte, pasagere,
În timp ce-şi mai făceau iluzii
Şi se iubeau, tânjind himere.

După amiază urma amurgul
În clinchete de sonerie.
Mereu un braţ cuprindea gândul
De tulburată gelozie.
El amintea de noi metrese,
Ea invoca un nou amant.
Copii lor purtau greşeala
Şi ispăşeala de necaz.

Au uitat timpurile bune,
Când ziua le zâmbea în drum,
El recita-n germană Hamlet,
Ţinând un vierme alb în pumn.
Şi au uitat că au fost pereche
Când viaţa le vibra în vine
Cu toate acele nebunii
De pasiune, de iubire.

Pianul e-amuţit pe veci,
Bucătăria parcă plânge,
Sandwich-uri uitate pe masă...
Ei doi, tăcuţi, între tacâmuri.
Ea a uitat cântecul serii,
El a uitat cântecul ei,
S-au sinucis seară de seară
Şi s-au închis în cărţi apoi.

Şi asta au uitat, desigur,
Când se pierdeau-n-a lor privire,
Când inventau, faţă în faţă,
Alte chipuri din fantezie.
Şi au uitat ce e virtutea,
Bătuţi de-un vânt de nord rebel,
Flâmânzi, cu capul pe valize,
Aşpteptând fiecare-alt tren.

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!