Tu zis-ai (Iisus la Pilat la judecată)

Sălbatică gloată cu freamăt se-abate
Păşind spre înaltul Pretoriu.
Cu ochii aprinşi şi cu feţe crispate

Mulţimea urmează pe-un Rege legat.
El merge cu capul în jos şi se-ntreabă:
,, De ce oare-n lanţuri de fier m-au băgat?

De ce mâna-mi slabă cătuşe-adunat-a
Când ea nicio muscă vreodat n-a strivit?''
S-aud şoapte-n urmă. Cum freamătă gloata!...

El merge împins de o ură păgână
Din partea acelor ce mult i-a iubit...
O lacrimă caldă îi pică pe mână

Şi alta-i urmează:,, O, suflete oarbe!
Cu glod stropiţi cerul...
Cedeţi că cu mâini înnegrite şi slabe

Putea-veţi lumina căzută din soare,
S-o faceţi să piară pe veci?
Zvârliţi, că nu el, ci păcatul mă doare...''

.........................................

Cu nalte coloane de marmură rece,
În cale, se-nalţă Pretoriul.
Iisus ca o umbră se urcă şi trece...

Pe albele lespezi, împins printre şiruri
De-ostaşi cu lungi suliţi.
Răsună cu zgomot greoaiele lanţuri...

E mută clădirea şi gloata tăcut-a.
Judeţul întreabă cu glas răguşit,
Privind ca un vultur:,, Ce crimă făcut-a?,,

Furtună de glasuri frământă răspunsul.
Trist, Domnul înalţă a ochilor pleoape.
O mare de pumni se înalţă spre Dânsul:

Din nou se închid obositele pleoape...
,, La moarte... la moarte... O, suflete oarbe!...
Căci ura-nceput-a şi mintea să-ngroape.

.......................................

Târând lanţuri grele ce-l fac să asude,
Iisus se îndreaptă prin uşa deschisă,
În sala în care Pilat stă ca jude:

,, E drept tot ce fraţii-ţi afară Îţi strigă?
E drept că Tu eşti din tulpină regească?
Făptaşul când spune, iertare câştigă.''

... Tăcere... Ecoul se pierde-n ungheruri.
Vibrează energic lucioşii pereţi
Şi tremură tainic înalte sipeturi.

Dar lunga-ntrebare nicicum nu-L clinteşte,
Şi ochii Lui umezi de-atâta durere
Prin larga-ncăpere, în jur îi roteşte...

Şi-apoi, ca un fulger izbit de un munte
Cuvântu-I de foc fulgerat-a:
,, Tu zis-ai! Aşa e, dar cine s-asculte?''

.........................................

Statui îmbrăcate în mantie lungă
Cu chipuri de cezari, puternici stăpâni,
Se clatin'. Fiorii încep să-i străpungă.

Şi picuri de rouă din ochi de ivoriu,
Din inimi de piatră picară pe lespezi.
Un freamăt se zbate în largul Pretoriu.

Plâng pietrele toate, se pleacă cezarii,
Pilat se închină şi tremură-n friguri.
Afară-i Tartarul... Şi cum vin barbarii,

Aşa vuiet face mulţimea-ndârjită...
... Se face tăcere în casa dreptăţii...
Afară, mulţimea ca-n valuri se-agită...

,, Să moară!!! La moarte!!!... Da, da, a hulit!...
Ca vântul prin frunze se zbat furtunatic,
Nu vor Împăratul decât... răstignit...

poezie clasică de Nicolae Martinescu din revista "Marea noastră" (1926)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!