Versuri de dimineaţă

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grele vuind
Pe prunduri, sub stele.
Sora mea, dormi,
Nu mai umbla prin odăi,
Nu mai atinge perdeaua
Făcând-o să tremure,
Nu-mi ameţi şi mai mult
Amintirile.

Sora mea doarme. Aud
Răsuflarea uşoara. Şi totuşi
Umblă cineva prin odăi,
Nevăzut îmi şopteşte întruna
Şoapte ce nu le-nţeleg,
Atinge perdeaua subţire
Făcând-o să tremure
Şi-mi ameţeşte mai mult
Amintirile.
Iat-o, pătrunde prin zid,
Iat-o, cu zâmbetul fraged
Ce fetele numai, nu morţii
Îl ştiu.

— Prietenă, bine-ai venit!
Lasă-mă-aşa să te chem.
Eu am crescut. Mi se pare
Că suntem de-o vârstă acum.
Ce dor mi-i de palmele calde
Cu care-mi spălai chicotind
Obrazul mânjit cu cireşe.
Ce dor mi-i de cântecul tău
Înălţat între turme şi brazi,
Pe care tăcând l-ascultam
Cu ochii ţintiţi către zare!
Cânţi? Poţi cânta? Iarăşi cânţi...

Credeam că din pieptul vârât
Între o puşcă nemţească — şi-o mamă,
Credeam că din sânul muşcat
De arsura cartuşului,
Credeam că din buzele strânse,
Subţiri, peste dinţii cruntaţi,
Cântecul nu se mai poate
Să lunece-n valuri vrăjite.

Totuşi, din nou te aud
Cântând despre flori scuturate,
Cântând despre flori răsărite.
Despre dragostea neliniştită
Ce atunci mă făcea să-ncreţesc
Nasul meu cârn, de mirare.
Mă mângaie iar ca atunci
Când zeama cireşei pe faţă
Cu palma ta caldă-mi ştergeai.
Mă mustră c-adesea îmi pierd
Clipele cele mai bune
În sterpe taifasuri cu gânduri
Ce n-au cautare în lume.
Rămâi şi mai cântă... rămâi...

Poate e numai vântul,
Poate sunt numai apele,
Vânatul vânt printre munţi,
Apele grave vuind
Pe prunduri, sub stele...

Dar ce zuruit înfundat,
Ce vuiet sporeşte sub ceruri?
Zboară pereţii în lături,
Afară lumina e galbenă,
Ma aflu pe câmpul deschis,
Pe câmpul deschis şi-ngrozit.

Iată, un foc luminos
De sfere încinse pe boltă;
Iată, lăsându-se greu,
Nouri rotunzi dau năvală;
Iată, pădurile fumegă,
Flăcări tresar pe păduri;
Iată, oraşele-n jur
Incandescente scot scrâşnete;
Râuri ca şerpii se zbat,
Şi-n aburi la cer se ridică!

Iată, picioare desculţe
Însângerate-n ciulini,
Iată-le — aleargă, aleargă!
Oameni buni, încotro?

Degetul meu îmi atinge
Inima — sânge ţâşneşte,
Oamenii, mii, îşi ating
Inima — sânge ţâşneşte,
Sânge din trupuri se-adună
Din glii, din păduri şi din râuri,
Sânge ţâşneşte din inimi,
Să stingă imensul incendiu.

Sfere de foc se încheagă,
Se rup şi se surpă-nvălite
În forţa cea mare, în sângele
Celor ce vor să trăiască.
Zările dure se-nchid —
Iată,-s pereţi de odaie,
Iată, la geam, spălăciţi,
Zorii deşteaptă cocoşii.
Doamne, ce noapte s-a scurs!
Cât de frumoasă e ziua
Şi viaţa lucidă de zi!

Prieteni, vă scriu o scrisoare,
Cred c-am avut un vis rău,
Se făcea c-a venit, străvezie,
O fată ce nu se mai află,
Se făcea că am stins un incendiu,
Noi cei ce aici ne iubim.

Prieteni, sunt vise haotice
Care se-ncheagă atunci
Când ziua gândirea colindă
Spre mari bucurii şi primejdii
Şi când dureroase aduceri aminte
Ne tulbură.

Dar dacă va fi un război
Şi noi nu vom face destul
Să nu fie,
Şi dacă cu toţii sperăm:
— Vom trăi mai departe —
Ce nopţi vom avea noi apoi,
Ce vorbe-am putea să mai spunem
Umbrelor scumpe şi îngrozitoare
Şi multe, mai multe atunci?

Trăim bucurii şi mâhniri,
Nopţi zbuciumate ori calme,
Zile voioase ori triste
(Albe şi negre cocoare),
Fluviul vieţii se scurge
Încet, încărcat şi deplin.

Dar vinele noastre palpită
De-o sevă pe care nicicând
Strămoşii în ei n-au simţit-o.
Noi, primii în lume zidim
Prima Comună a lumii.

Atunci vom trăi bucurii
Înalte şi neotrăvite
De-averi, ori de prejudecăţi —
Bucuriile muncii.

Intimele noastre dureri,
La fel de vibrante-atunci, fi-vor
Dătătoare de viaţă, de patos,
Şi nu de căderi.

Căci nu din durere şi farmec
Încheagă natura viaţa?

Şi peste acestea, atunci,
Un gând va pluti ca o flacără.
Dragostea nestânjenită
Între tot ce e om.

E mult prea frumos viitorul
Ca noi să lăsăm să se pună
Văpăile unui dezastru
Între noi şi-ntre el.
Nu vom lăsa visele sfinte
Să se topească în pară,
Nu vom lăsa din morminte
Morţii scumpi să ţâşnească afară!
Chiar dacă-n suflet avem
Încă păcate destule,
Chiar de ne muşcă dureri
Încă, cu guri nesătule,
Pentru ce-i viu în noi toţi,
Pentru ucişii, ucisele,
Oameni, păziţi de orori
Viaţa şi visele!

poezie celebră de Nicolae Labiş (1956)
Adăugat de Sagittarius
Votează! | Copiază!