Neştiutorul

Cu cât îmbătrânesc şi cred în neştiinţă,
cu cât mai mulţi mi-s anii, cu-atâta n-am şi nu-s.
Tot ce-i al meu, - un spaţiu rând pe rând
înzăpezit sau sclipitor, dar pururi fără viaţă.
Unde-s călăuză, paznic, dăruitorii?
stau în odaia mea şi tac întâi şi-ntâi
(tăcerea intră ca o slugă să deretice puţin)
şi, una câte una, aştept să plece minciunile:
au ce rămâne? Cu ce se-alege muribundul acesta,
să-i poată-mpiedica sfârşitul? Ce putere
între cei patru pereţi încă-i mai dă grai?
Aş putea-o şti, eu cel neştiutor şi fără tihnă?
Ci-ntr-adevăr l-aud vorbind şi vorba lui
- deşi o! mult prea vagă – pătrunde-odat' cu zorii.

"Şi dragostea, ca focul, îţi nalţă jerba doar
pe farmecul şi vina pădurilor scrumite..."

poezie de Philippe Jaccottet din Cinci poeţi romanzi (1972), traducere de Ion Caraion
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!