Fericirea sau nefericirea oamenilor este în mare parte opera lor.
citat celebru din John Locke
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.
Cartea "The Empiricists: Locke: Concerning Human Understanding Berkeley: Principles of Human Knowledge & 3 Dialogues Hume: Concerning Human U Paperback" de John Locke este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la Vezi citate despre nefericire sau citate despre fericire
1 Homo Novus [din public] a spus pe 25 august 2012: |
| Deși Locke a fost unul dintre cei mai mari empiriști, și este și în ziua de astăzi prin opera sa gigantică, mă îndoiesc de validitatea acestei afirmații. De exemplu, Jung a spus că omul aduce cu sine la naștere amintiri străvechi inconștiente, un material transmis pe cale atavică, ceea ce contrazice "tabula rasa", idee înaintată de Locke. În ziua de astăzi, ținând cont de războiul informațional, de cel biologic și, mai nou, de cel climatic, mă îndoiesc profund cu privire la faptul că omul își dictează singur propria nefericire, în mare parte din cazuri. Neoiobag pe plantațiile marilor corporații (mă refer la mulți români, în special la cei care vor să lucreze cinstit), obligat să învețe lucruri care nu-l ajută decât să producă bani pentru superiorii ierarhic, forțat prin starea de lucruri (muncă asiduă, program de lucru aberant, ore suplimentare neplătite, oboseală mentală cronică) să nu mai aspire la țeluri înalte, acesta cade adesea în stări de prostrație pe care nu și le-a ales el și pe care le dobândește cu timpul, din cauza unor factori cât se poate de exogeni. Desigur, John Locke n-are nicio vină, pe vremea lui nu existau computere, în fața cărora neoiobagii stau cu orele (mediu toxic, dacă stăm să ne gândim că afectează vederea pe termen lung, posibil și vederile), nici tehnologie, nici cursă a înarmărilor etc. |
2 daniel stanciu [din public] a spus pe 25 august 2012: |
| Ideea lui Locke e in opinia mea justa si rezista "testului" experientei. In ecuatia fericirii intervin doua tipuri de variabile: interne si externe. Capetenia empiristilor moderni observa cu indreptatire ca prima categorie de elemente au un rol mai important in rezolvarea ecuatiei fericirii personale (Englezul nu e un exaltat precum rationalistii continentali si nu formuleaza un enunt "more geometrico", universal valabil pentru toti bipezii ce intr-un moment de ratacire mentalka se autodeclara rationali. El spune "in mare parte" fericirea depinde de noi, fara sa forteze un "intotdeauna" sau un "exclusiv"). Fara discutie, in existanta noastra cotidiana (de la o varsta inclusiv in cea nocturna) de confruntam cu obstacole, dificultati, adversitati care ne perturba calculul (sau programul) "eudemonistic". E greu, daca nu chiar imposibil sa realizezi o armonie perfecta intre dorintele tale si lumea inconjuratoare. Uneori lumea nu doar te inconjura, ci te impresoara, te ameninta, te impinge in corzi. Insa cata vreme, echilibrul tau interior nu este grav perturbat de "factorii exogeni" (si in acest punct importa modul in care ti-ai construit fortareata launtrica), fericirea nu iti este definitiv compromisa sau interzisa. Sartre, cu toate exagerarile lui juvenile, afirma in mod legitim ca in gretoasa (fac aluzie fina la romanul care i-a adus o faima literara meritata) existenta nu conteaza ce fac altii din noi, ci ceea ce facem noi din ceea ce fac altii din noi. |
3 Betty Marcovici [utilizator înregistrat] a spus pe 25 august 2012: |
| Comentariul dvs.are o aură exceptională pentru cunoscătorii ideilor ce vă frământă cu rost pentru îndreptarea relativă a greșelilor omenirii.In opinia mea, fericirea este o stare pe care noi ne-o creăm cu puterea gândului. |
4 Homo Novus [din public] a spus pe 25 august 2012: |
| Domnule Stanciu, prin formula "fenotip = genotip + mediu" vă dau dreptate și dvs., dar îmi susțin și spusele din comentariul anterior. Genotipul reprezintă una dintre cele două variabile care intervin în ecuația fericirii, anume cea internă. Dar cu cât mediul devine mai copleșitor și îl împresoară (ați folosit bine acest verb) pe individ din ce în ce mai mult, cu atât fericirea și nefericirea acestuia țin din ce în ce mai puțin de eforturile sale. Să știți că am observat și acel "în mare parte", însă susțin în continuare cu tărie că marea diferență dintre societatea noastră și cea în care a trăit Locke este decisivă în evaluarea judecății sale. Bunăoară, am putea actualiza citatul de mai sus: "Fericirea sau nefericirea oamenilor este deopotrivă opera lor și a celorlalți." Încântat de schimbul de opinii cu dvs., H.N. |
5 daniel stanciu [din public] a spus pe 27 august 2012: |
| Cine vrea sa schimbe lumea (mediul) ca sa o puna in acord cu sine va fi intotdeauna nefericit sau mai bine zis prea ocupat pentru a medita cu seriozitate la problema fericirii sale., cine doreste sa se schimbe pe sine pentru a trai intr-o lume care se incapataneaza sa fie discordanta cu aspiratiile sau hachitele sale, acela ar putea fi fericit. Cu cat mediul e mai ostil, mai inospitalier cu atat intensitatea acestui sentiment de implinire personala numit "fericire" e mai mare. E ca la matematica: rezolvarea unei probleme mai dificile (cum e cea a gasirii unei formule de armonizare a eului cu o lumea "corupta") ofera o satisfactie superioara. Fericirea e o activitate (cum bine spunea Aristotel), dar nu una indreptata spre exterior, ci spre sufletul nostru. In fond el, "omul interior", cum il numeste Augustin, se vrea fericit, nu corpul. Fenotipul ca habitat al fericirii, e al nostru nu al mediului. Cata vreme intelegem ca eul se intalneste cu lumea in "fenotip" si nu invers, avem o sansa sa ne apropiem de fericire. Poti fi fericit si intr-o lume degratata, daca reusesti sa preiei din ea partile bune, salubre. Cine se lamenteaza ca lumea e iremediabil rea, se plange de fapt de raul care i s-a cuibarit in sufletul. O lume rea e cetatea cvasi-ideala pentru un suflet bun. Numai in interiorul ei fapta buna e posibila si fecunda. Poate ca fapta buna nu schimba in mod esentiallumea, dar schimba ceva pe care crestinul (cel veritabil, nu bisericosul pupacios de icoane, si mancator de prescura si recitator infatigabil de poeme incantatorii dedicate lui Dumnezeu si staff-ului Sau) il considera mai important decat lumea: propriul suflet. |
6 Homo Novus [din public] a spus pe 27 august 2012: |
| Mi-ar plăcea să vă răspund printr-un comentariu mai amplu decât acesta, dar mă tem că aș face-o în necunoștință de cauză. Ce vreau să spun prin aceasta? Nu știu dacă dvs. încercați să mă convingeți pe mine, să îi convingeți pe cititori sau pur și simplu încercați un exercițiu de autosugestie. Căci eu înțeleg ce spuneți și mi-ar plăcea să fim de acord. Dacă este valabilă a doua sau a treia variantă, sau dacă sunt valabile ambele, atunci n-am niciun drept să încerc să vă conving de contrariul spuselor dvs. Fiecare are dreptul să trăiască fericit, chiar dacă nu este vorba decât despre o oază de fericire autoindusă. Ce este nesatisfăcător (din punctul meu de vedere) este că încercați să transferați fericirea lui Augustin în ideea de fericire așa cum este ea transpusă în ziua de astăzi, a exteriorului, a trupului, o fericire dionisiacă (și nu apolinică), orchestrată și alimentată artificial prin aportul societății de consum. Oamenii interiori din prezent sunt considerați introvertiți sau autiști, chiar și cei care nu fac decât să cultive o fericire interioară. Fericirea iluzorie, în schimb, extinsă la nivel global, poate fi interpretată ca o revoluție supremă a structurilor de conducere dintr-o anumită societate. Romanul Minunata lume nouă este instructiv în acest sens. Dar fericirea iluzorie poate irumpe din eforturile de armonizare a eului cu o lume corupă. Acum Depinde și ce fel de fericire se caută: cea obținută prin plăcere sau cea care se instalează în suflet prin absența suferinței. Mai mult, fericirea nu este o constată, ci o variabilă. De aceea, aceasta diferă de la epocă la epocă și chiar de la om la om. Unii oameni pot fi fericiți într-o lume decadentă, pe când alții pot fi nefericiți într-o lume mult mai puțin decadentă. |
7 daniel stanciu [din public] a spus pe 27 august 2012: |
| Indiferent de epoca (agitata sau serena) fericirea e a sufletului, nu a trupului. Fireste ca exista perioade nefaste in istoria umanitatii cand fericirea e cautata cu fervoare in zone anatomice situate mai jos de torace. Aceste epoci promoveaza un veritabil cult al corpului si propun o idee inferioara de fericire, definind-o in termeni de confort material si de satisfactie carnala. Indiferent de scara la care e practicata acesta fericire e falsa, e mai curand o jubilatie de troglodit. Consider ca Platon avea dreptate (una care sfideaza secolele, mai ales pe al nostru) cand afirma ca fericirea consta intr-o armonizare a celor trei parti ale sufletului: apetenta, pasionala si rationala. Aceasta mecanica fina aplicata sufletului e realizata, desigur, de ratiune. E indeobste cunoscut faptul ca filosoful grec propune si un proiect de cetate ideala, care nu e insa altceva decat o extensie sociala a modelului de desavarsire interioara. O astfel de cetate nu e posibila daca omul nu se modifica pe dinauntru in sensul reglajului optim al facultatilor sufletesti. Insa omul e foarte putin dispus sa se schimbe si extrem de inclinat sa solicite altora acest lucru. De aici caracterul utopic al cetatii platonice. Fericirea e dintr-un anumit punct de vedere auto-indusa, in sensul ca necesita un control rational al dorintelor. Ea nu consta in posesia unor lucruri exterioare, ci in luarea in posesie a propriului eu. In fond nefericirea nu e altceva decat sentimentul acut ca nu iti apartii, ca te-ai trasformat intr-un sclav al unor lucruri inutile sau al unor idei gaunoase. Nefericitul cronic e un iobag sau, daca vreti, un neo-iobag. |
8 Rio Grande [din public] a spus pe 27 august 2012: |
| Este interesant, uneori chiar instructiv, funcție de gradul de pemisivitate receptivă a fiecaruia, să urmărești un schimb de opinii între doi anonimi, care se lansează în eter cu un dezarmant dezinteres în urmărirea unui efect scontat, cu o determinare intelectuală demnă de cauze mai nobile! Și nu o spun la modul malițios sau persiflant, ci pentru că mă bucur că mai există astfel de oameni care ne dau, pe undeva, în mod tacit și destul de greu imaginabil, astăzi, chezășia faptului că omul pur mental, fie că-i imaginat sau nu de Locke, Augustin sau Huxley, este pe-aici, încă, și nu doar iluzoriu. |
9 Homo Novus [din public] a spus pe 28 august 2012: |
| Fiți mai atent, domnule Stanciu, căci extirparea fericirii, deposedând trupul de aceasta, este o operație anevoioasă și comportă mai multe riscuri decât ne-am putea imagina. S-a demonstrat, într-adevăr, că obiectele și faptul de a fi în posesia acestora aduc mai puțină fericire decât, de exemplu, o călătorie sau o experiență proprie, de care nu te poate priva nimeni. Adică, în termeni profani, dacă tu ți-ai cumpărat un iPhone azi și peste două săptămâni își cumpără și Gigica, vecina de la etajul 4, acesta încetează (în forul tău interior) să mai fie doar al tău și tu știi asta, chiar dacă te mândrești cu el în continuare. Și spectrul bunurilor tangibile încetează a-ți mai procura satisfacție din moment ce devin perimate într-un timp anormal de scurt și, în schimb, sunt lansate pe piață altele mai noi, mai bune etc. Alta este situația în ceea ce privește experiența, acțiunea care îți procură plăcere prin antrenarea simțurilor. Fiecare om este un veritabil depozitar de amintiri (unele frumoase, altele mai puțin frumoase), a căror valoare, dacă vorbim despre momente care fac simțurile să tresalte, este inamovibilă. Dar această experiență este și a trupului, ca și fericirea, care se înfruptă nu numai din suflet, ci și din trup, căci nimeni n-a umblat dezbrăcat de piele, de carne și de oase spre a cunoaște acea fericire descărnată și despovărată de amprenta epocală a exteriorului. Și chiar și-așa, e greșit să vorbim despre fericire ca despre o noțiune imuabilă, înghețată în timp, întrucât, în realitatea imediată, nu există decât niveluri de fericire, grade de fericire și variații ale ideii de fericire. E un domeniu nesigur, dar poate că de aceea este atât de râvnit, căci învăluie lumea într-o aură de mister. Și, în fine, da, putem spune că nefericirea este generată de lipsa unei imagini de sine sau de existența unei imagini negative asupra sinelui, de neîncrederea în sine, de lipsa respectului de sine etc. Dar lumea exterioară este trecută printr-un filtru personal, care poate reprezenta cheia către fericire sau către nefericire, depinde de filtru. Un om poate să fie nefericit și din simplul motiv că nu a învățat să fie altfel, să se bucure de lucrurile mărunte, ci, educat în spirit competitiv, va fi un om hrăpăreț care nu va atinge niciodată acea stare după care alergăm cu toții. Putem spune că, în aceste condiții, nefericirea este opera sa? În mare parte, nu! Doar dacă nu cumva acesta găsește o cale de a scăpa de ecourile (devenite reflexe) unei educații care a ținut să-l orienteze înspre o anumită direcție, ceea ce mie îmi sună a condiționare. |
10 daniel stanciu [din public] a spus pe 28 august 2012: |
| Sunt mai atent decat credeti, d-le Novus! Eu n-am eliminat trupul din experienta eudaimonista. Am spus doar ca pentru a dobandi fericirea (sau, mai bine zis, pentru a ne apropia de acest ideal) trupul trebuie sa fie un instrument al sufletului si nu invers. Partea apetenta a sufletului (in limajul platonic) e strans legata de trup si de nevoile sale. Nu trebuie sub nicio forma neglijata, dupa cum nu trebuie nici supraapreciata. Trupului trebuie sa i se ofere ceea ce solicita cu masura. Cumpatarea e conditia corporala (daca mi se permite sintagma) a fericirii. |
11 Betty Marcovici [utilizator înregistrat] a spus pe 29 august 2012: |
| Interesante comentarii, Biblia spune:"Cine umblă cu înțelepții, se face înțelept." |