Balada marelui beţiv

I

Sătul şi-nvins de lumea asta vană
Eu beau peste măsură – când am bani...
Şi fiindcă-mi trece viaţa de pomană
O să-i pun capăt – peste câţiva ani

Se spune despre mine–şi mulţi ar confirma
Că sunt o brânză bună, într-un burduf de câine,
Că dacă beat prin crâşme mult mai puţin aş sta
Nu m-aş gândi cu frică la ziua cea de mâine.

Şi fiindcă niciodată cu banii nu stau bine
Se spune despre mine că-s leneş şi calic
Că mi-am făcut părinţii şi neamul de ruşine
Că fac degeaba umbră şi nu-s bun de nimic.

O, voi copii ai urii şi-ai vorbelor deşarte!
Uşor e să vezi paiul din ochiul celuilalt...
Nu trebuie nici minte – şi nici prea multă carte
S-apuci pisica moartă şi s-o dai peste gard.

Trăiţi, deci, nu vă iau în seamă...
Aşa veţi fi mereu – o gloată de mârlani;
Tot mai scârbit de lumea asta vană
Eu beau peste măsură – când am bani.

II

Am vrut să fiu chefliu peste măsură
Şi derbedeu simpatic şi-alintat
Dar am turnat prea multă vodcă-n gură
Şi-am devenit beţiv şi desfrânat.

Am vrut să fiu prieten cu golanii
Şi curvelor prieten eu m-am vrut,
Dar mi-am pierdut zadarnic anii, banii
Şi am devenit un cinic cu chip slut

Căci curvele murdare sunt şi proaste
Golanii toţi – o gloată de pleşcari...
Boema mea s-a dovedit o oaste
Plină de mincinoşi şi potlogari.

M-am vrut, apoi, prieten cu oamenii de treabă
Dar marfa şi-ambalajul sunt lucruri diferite:
Sub masca politeţii şi-a vorbelor smerite
Găsit-am lăcomie şi inimi ipocrite.

Dezamăgit, azi, m-am închis în mine...
Biet mizantrop cu sufletul uscat
Pierdut-am pe vecie speranţa de mai bine
Şi-n ceţurile crâşmei, deplin m-am înecat.

III

Amarul crâşmei l-am gustat deplin
Cu inima, cu sufletul, cu glasul...
Şi astfel, mereu, cu boabe de suspin,
Am presărat vieţii mele pasul.

O, de-aţi şti, prieteni, cât de mult
M-am ferit de noapte şi cădere!
Dar al tinereţii viu tumult
Să-l feresc de crâşme, n-am putere.

Zvon de muzică şi de desfrâu,
Râsete de târfe-nfierbântate
Şi duhoarea acră de rachiu –
Preţ primit pe-a vieţii libertate.

Primăveri şi veri şi toamne reci
Vin la rând, după cum le e datul
Însă, anii mei - seminţe seci
Nu rodesc nimic, decât păcatul.

Anii mei – scântei ce-ncet s-au stins
Nu mai au nici preţ, nici căutare
Sufletu-mi – bătrân cu părul nins –
Nu mai caută nici o cărare.

Nici iubiri şi nici un suflu viu
Nu mai vin să zguduie vârtos
Mintea-mi îmbâcsită de rachiu –
Sunt bolnav, urât şi plângăcios.

Deci, vedeţi, prieteni, cum zburaţi
Şi pe ce cărări vă duceţi pasul
De nu vreţi amarul să-l gustaţi –
Cu inima, cu sufletul, cu glasul.

IV

Prea mult alcool şi prea puţină viaţă
Datu-i-am acestui hoit să poarte...
Şi uite-aşa, cu ochii mei de gheaţă
Mă duc, ireversibil, către moarte.

Nici un folos şi nici o mângâiere
În aburii beţiei n-am găsit
M-a ros ca lepra scârnăva plăcere
De-a mă minţi şi de a fi minţit.

N-am priceput, sau n-am avut puterea
Ca să pricep al lumii tainic sens
În sterpe sentimente şi-n tăcerea
Unei prosteşti timidităţi mi-am ars durerea

Am fost, pe rând, sentimental şi cinic
Am fost om bun şi mare derbedeu...
Iubit-am fără noimă şi speranţă
Fără să ştiu, de fapt, cine sunt eu.

Am vrut să ştiu de toate şi nimica
N-am înţeles din mersul ăstei lumi;
Ca un blestem, tristeţile şi frica
M-au tot împins pe margini de genuni.

Nu-mi amintesc să fi făcut vreun bine
Nici mie – şi nici altcuiva...
Privind în urmă simt numai ruşine
Şi-un gol imens îmi umple inima.

Viaţa mea? Doar bâjbâieli prin ceaţă
Şi vise ce-au plecat de mult, departe...
Şi, uite-aşa, cu ochii mei de gheaţă
Mă duc, ireversibil, către moarte.

V

Stau în crâşmă beat şi beau tutun
Şi gânduri tot mai negre vin duium
Atâtea vise prefăcute-n scrum!
Ce mă îneacă, oare, lacrimă sau fum?

Miros fetid şi chipuri fără vârstă...
Acesta-i raiul nostru pământesc?!
Din când în când o voce mă mai mustră:
"De ce te-ai aruncat în trai lumesc?"

Şi n-am nici amintiri, nici viitor...
O, cum s-au dus aiurea veri şi toamne!
Ci iartă, dacă poţi, acest popor –
Căci neputinţă-i numele lui, Doamne!

Istoria nu-i diamant să-l şlefuieşti
Şi soarta marfă nu-i – ca să o târgui
Nu poţi împlini tot ce gândeşti
Şi-n van nemernicia-ţi tângui.

... Stau în crâşmă beat şi fără glas
Sufletul mi-e îmbâcsit de scame...
Ci, mă iartă-aşa, de bun-rămas –
Căci neputinţă-i numele meu, Doamne!

VI

M-a distrus alcoolul...
Timp fără nimic...
Hei, şi pân' la moarte
Nu-i decât un pic...

Cenuşie-i casa –
Viaţa-i cenuşie...
C-am trăit degeaba -
Nimeni să nu ştie.

Scame-mi umplu ochii
Spaime mă dobor
Dacă nu-s speranţe,
Bine-i c-o să mor.

Iată, ăsta-i chipul
Stins şi pustiit
Gura care-njură
Azi a amuţit.

Am sperat aiurea
Şi-am băut prea des
Şi m-am plâns întruna
Că sunt neînţeles.

Nu mai simt iubire
Totu-i cenuşiu
Ciocârlii a moarte
Cântă în pustiu.

M-a distrus alcoolul...
Viaţa-i cenuşie
C-am trăit degeaba –
Nimeni să nu ştie...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Votează! | Copiază!