Trandafirul albastru

Un grădinar idealist,
Muncind cu pasiune
A devenit specialist
Curent, cum azi se spune.

Avea-n grădină multe flori
Din cele mai frumoase,
Puse pe soiuri şi culori,
În rânduri aspectuoase.

În mozaicul natural
Nimic nu contravine
Şi orice element floral
Era cum se cuvine.

Şi orice analizare
Exigentă s-a făcut,
Această realizare
Impresiona plăcut.

Dar grădinarul nu era
Prea mulţumit de sine
Şi sigur, nu exagera,
Dacă dorea mai bine.

Ar vrea să fie înţeles
Că nu se lăcomeşte,
Are flori multe, pe ales,
Dar ceva îi lipseşte.

Cum cerului i s-ar părea
Că i-ar lipsi un astru,
El în grădină îşi dorea
Un trandafir albastru.

Natura însă a omis
Pe-acesta să-l creeze,
Dar s-ar putea, este convins
Să se realizeze.

Simţind în sine un impuls,
Naturii ferm îi spuse,
Că orice har îi va fi smuls
Şi tainele pătrunse.

Hotărî să n-aibă pace,
Îşi asumă acest rol,
Folosind orice mijloace,
El să umple acest gol.

Aplică polenizarea
Între trandafiri de soi,
Sperând în realizarea
Unor flori de culori noi.

Încercă şi chimizarea,
Cu dozajul indicat,
Nădăjduind că-ntâmplarea
Îi va da un unicat.

Dar zadarnice erau toate,
Toate încercările,
Iar de pe grădinar curgeau
Într-una sudorile.

Cu toată perserverenţa,
Evitând erorile,
Repeta experienţa,
Combinând culorile.

Dar din această trudă grea
Obţinea aceleaşi flori,
Iar trandafirul înflorea
În vechile sale culori.

Prin altoiri, iarăşi nimic,
Să crească în prestanţă,
Un mic succes, oricât de mic,
Să-i dea măcar speranţă.

Ceru şi i se oferi
Material să-nveţe,
Că poate va descoperi
Metode îndrăzneţe.

Mult nu are ce reţine,
Dar procedă ştiinţific,
Convins că poate obţine
Un rezultat mirific.

Încrucişă soi după soi,
Combină culori mereu,
Obţinu chiar nuanţe noi,
Dar nu trandafirul său.

Totuşi, într-o dimineaţă,
Când istovit se trezi,
Îi fu dat să aibă-n viaţă
Cea mai minunată zi.

Pe cer parcă răsărise
Un nou şi mândru soare,
Că-n grădină înflorise
Un trandafir albastru.

La început rămase mut
De stranie uimire
Şi-ntr-un fel chiar s-a temut,
Prea mult să îl admire.

Atât de fragil îi pare
Pentru o mângăiere
Şi crede că va dispare
La prima adiere.

Ce petale!... Ce culoare!...
Transparenţă de safir...
Ce mai minunată floare
E albastrul trandafir!...



Veniră primii curioşi
Din jur şi depărtare
Şi savanţi invidioşi
Pe grădinar şi floare.

Evlavioşi îi admirară
Trandafirul unicat
Şi unanim considerară
Că trebuie multiplicat.

Copleşit de încântare,
Botanistul se fălea,
Sperând într-o repetare
A florii care pălea.

Că-n timp ce-n interior
Petalele se desfăceau,
Cele din exterior,
Îmbătrânite, se treceau.

Toate având inerent
Un sfârşit trist, natural,
Absolut indiferent
Dacă-n mod lent sau brutal.

Nu e de mirare deci
Că tot mai mulţi admiratori,
Îi aruncau priviri reci,
Zâmbind îngăduitori.

Şi cu fiecare zi
Numărul se-mpuţina,
Iar grădinarul se trezi
Singur cu opera sa.

Însă tot mai făcu-ncercări
Complexe, complicate
Şi persistă în repetări,
Dar fără rezultate.

Acum toate îi sunt clare,
Ca un curat ametist,
Vede că din întâmplare
A devenit botanist.

O speranţă tot mai are,
Că totuşi prin butăşire,
Va obţine plante rare,
Cu aceeaşi însuşire.

Dar în vara următoare
Trandafirul l-a trădat,
Înflorind altă culoare,
Iar el s-a simţit prădat.

De rezultatul unei trude
Cu sudoare obţinut,
Primind din partea soartei crude
O lovitură ca de cnut.

Încercări uluitoare,
Repetate insistent,
Nu dădură altă floare,
Cu toate că lucra atent.

Sublima perpetuare
Nu mai fu un subiect
Şi orice nouă-ncercare
Rămase fără efect.

Şi grădinarul botanist
În toată lumea publicat,
Rămase un idealist,
Iar trandafirul unicat.

După această-ntâmplare,
Grădinarul botanist,
N-a mai creat altă floare
Şi-a devenit realist.

Îndemnând pe toţi să facă
Numai ce e de folos,
În aşa fel ca să placă
Şi acceptat ca frumos.

Să se vadă de departe,
Ce se vrea şi ce se poate,
Fiecare având parte
De tot ce-i util şi place.

Un grădinar nefericit
E omul în viaţa lui,
Zadarnic i-a îmbobocit
Floarea idealului.

Dar un ideal ce are
Existenţă efemeră,
Iar marea realizare,
Îi devine o himeră.

Că aşa e-n omenire,
Cel care nu străluceşte
Prin fapte, idei, menire,
Singuratic rătăceşte.

După faimă trecătoare
Şi priviri admirative,
Sub zâmbete-nşelătoare,
El culege invenctive.

În practică şi-n concepţii,
În mic sau universal,
Rarităţile-s excepţii,
Deviate din normal.

Fără acel singur astru,
Cerul tot cer rămânea,
Fără trandafir albastru
Grădina nu dispărea.



Omule, ia seama bine,
Oricine-ai fi, orice-ai fi,
Totul va fugi de tine
Şi vei dispare-ntr-o zi.

Devenind un stârv inert,
Pentru care nu văd cum
Va mai fi ceva incert,
Sau întoarcere din drum.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!