Spleen
Când cerul scund și negru ca un capac se lasă
Pe sufletul dat pradă urâtului și când
Ne toarnă-o zi mai tristă ca noaptea și cețoasă
Întinsul cerc al zării întregi îmbrățisând;
Când lumea se preschimbă-ntr-o umedă-nchisoare
În care-n vas Speranța, biet liliac, se zbate
Lovindu-se de ziduri cu-aripi șovăitoare
Și dând mereu cu capu-n tavanele surpate;
Când ploaia își întinde șiroaiele ei dese
Ca gratiile unei imense pușcarii
Și-o hoardă ticăloasă de mari păianjeni țese
În creierele noastre rețele fumurii;
Deodată, mânioase, prind clopote să sară
Și către cer s-aruncă și urlă-ngrozitoare
Ca niște duhuri fără stăpân și fără țară
Care scâncesc într-una cu încăpățânare.
- Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plânge; și rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.
poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Ionuț Popa
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.