Răul cotidian
Spunea odată filozoful că omul e un animal,
Ce are-o zestre specială, el poate fi rațional.
Dar orice animal trăiește atât cât vrea să-și dea silința,
Nu știe ce e ierarhia și nu cunoaște umilința.
El nu-și transformă în supuși surate sau cofrați de-ai săi,
Mizeria îi e străină, e clară legea între ei.
Ființ-aceasta rafinată, numită om - frumos cuvânt -
A inventat erarhizarea și exploatarea pe pământ.
Da! Cel mai tare roade tot, râvneste osul cel mai mare
Și nu contează pe câți calcă, grumazul lor pe el nu-l doare.
Mizeria care se-ntinde ca putregaiul într-un pom,
A prins ca o cangrena viața, a compromis specia om.
Și chiar dacă îi stă-n putere să vindece această boală,
El vezi, preferă să distrugă, doboară zece, el - se scoală.
Mizeria transformă tot, devine viața prea cețoasă,
Fantomă este bietul om și existența lui hidoasă.
Când fețe pline de paloare, de-amar tot trag făr'de măsură,
Mizeria schimonosește, sădește-n om prea multă ură.
Paloarea fețelor, să știți, în două este împărțită:
Aristocratica paloare cea snoabă și înavuțită
Și a mizeriei culoare, ce-o vezi pe fața scofâlcită,
E umbra vieții scăpătate ce-n chin și lipsuri e trăită.
În cadru-acesta trist și rece, să fie ARTA - UN ERES?
Aproape e neobservată, nu mai prezintă interes.
Ce rațiune că există pictură, teatru, poezie,
Și muzică în ritm nebun, când VIAȚA E O TRAGEDIE.
poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.