Tars
îmi stăruie în sânge o antică cetate
cu ziduri mari de ambră sub vântul taciturn
și-n fiecare vară petale de mătase
din trupul tău
iubito
ademenesc în turn
nu știu cât drum mai este
când voi pleca spre tine
aceeași legănare mi-a zăvorât povara
aud pe stradă valuri
ce le sfărâmă ceața
și vastele ecouri care anunță seara
dolmene cresc
de mâine
o nouă strălucire îmi luminează calea
o veche-nsingurare
prin labirinturi
unde
azi mă strivește bolta
cu roțile desprinse
de sus
din carul mare
și de atunci încoace
mai arde o minune
iar vatra-n care stele uitate sunt la ars
e gura ta
e cerul
e gura mea vecină
eu voi veni
ultima oară
primește-mă
bătrâne tars
poezie de Florin I. Cernat
Adăugat de Florin I. Cernat
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.