Uitare
Din candelabre de cristal se-aude-o şoaptă,
E tânguitul unui vis aprins şi dus la groapă.
E liniştea ce vine după cea mai grea uitare,
Sau e blestemul unei iubiri ce încă doare.
Acum castele în ruină adună spirite din moarte,
Ce râd încă de noi şi de durerea ce încă ne desparte.
Treceam mai ieri pe-acolo făcând o sfântă cruce,
Necunoscând că azi blestemul singură l-oi duce.
M-ai învins durere şi mi-ai impus cu vicleşug uitarea,
Şi mi-ai luat tot ce-am avut tumultul şi visarea,
Acum mă lupt să fac cărări pe ele să pot merge,
Şi nu găsesc pe nimeni tristeţea să-mi deslege.
Aşteaptă-mă viaţă, ajută-mă în suflet să-ţi pătrund
Să uit durerea toată să-mi construiesc alt gând.
Să caut meritata şi mereu chemata-mi soartă,
Şi să încep cu toate-acestea viaţa înc-odată.
De noi se leagă-adesea câte o soartă rea,
Noi vrem tot înainte ea tot-napoi ne vrea,
Cădem, ne ridicăm, mai plângem mai murim,
Dar totdeauna facem exact ceea ce ştim.
Ce ştim mai bine este poate adesea să iertăm,
Ne dor durerile vieţii, ne dor dar le uităm,
Mai rău e dacă blesemul e pentru şapte vieţi,
Noi îi iertăm pe toţi, dar cât mai poţi să ierţi?
Uitarea şi iertarea sunt două alte noţiuni,
Nu poţi ierta, nu poţi uita şi totusi să te-aduni.
Ce ierţi acum ajungi să blestemi poate mâine,
Iară uitarea te poate chinui sau nu mai vine.
Şi sigur că întreb şi eu, cum e... mai bine?
Să ierţi sau să blestemi, cine-mi răspunde, cine?...
poezie de Florentina Crăciun Fabyola (februarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Votează! | Copiază!


Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.