Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!