În trecere

În casa văduvei nimeni, niciodată,
n-a sărbătorit o aniversare.

În intimitatea camerei mele
n-aş fi recunoscut că-mi păsa
de faptul că prietenii mei organizau petreceri.

Dar înainte de părăsi oraşul pentru a merge la şcoală
mi-am celebrat ziua de naştere cu mult fum –
luase foc biroul pentru evidenţa populaţiei
din clădirea primăriei.

Fără un raport de recensământ
care înregistra un băiat alb de cinci ani
la adresa mamei mele
din blocul de pe Green Street, în Worcester,
nu aş avea nicio dovadă documentară
că exist.
Tu eşti prima persoană,
draga mea, care mă hărţuieşte
cu ocazia tuturor acestor festivităţi.

Uneori, spui tu, capăt
o mină cumva abstractă, care te scoate
din minţi, ca şi cum ar fi vorba de-o anume
suferinţă sau nemulţumire.

Nu pune la inimă.

Poate nu-mi place prea mult
să fiu cine sunt.
Poate
a venit vremea
să exersez
noutatea de-a îmbătrâni.

După cum văd eu lucrurile,
trec printr-o anumită fază:
mă preschimb într-un cuvânt.

Orice alegi să revendici
de la mine este întotdeauna al tău:
nimic nu-i cu adevărat al meu,
exceptând numele.

Eu doar
am împrumutat această ţărână.

poezie de Stanley Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!