Răsărit
De sub plapuma unui nor rătăcit pe cerul părăsit de stele, soarele își dezbracă mantia nopții, arătându-și stingher chipul.
O nouă dimineață, timid se joacă cu întunericul printre copacii încă verzi ai pădurii " de pe Herina".
Ne respirăm existența într-o lume atât frumoasă... și totuși neîncăpătoare pentru oamenii zilelor nostre!
Nu mai avem loc unii de alții, nu ne mai bucură succesul altora, nu ne mai ajung averile, banii, faima.
Atât de ușor judecă omul, atât de ușor pune etichete, atât de ușor uită...
Oare câte chipuri plânse a mângâiat soarele de-a lungul existenței sale?
poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Emilia Mariam. [Vezi și următoarele:
- poezii despre existență
- poezii despre întuneric
- poezii despre zile
- poezii despre verde
- poezii despre timp
- poezii despre succes
- poezii despre păduri
- poezii despre plâns
- poezii despre noapte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.