Copilărie

Martorul nostru în toate,
Cerul negru-n timp de noapte
Presărat cu stele, mii,
Ce menţin legende vii.

Stele-n care ne-am pierdut,
Şi copii, dar şi adulţi,
Toţi ne pierdem cu neştire,
Aruncându-le o privire.

Stele ce-nconjoară Luna,
Luna-i mama, e doar una,
Stelele, copiii ei,
Au fost prietenii mei.

Le priveam sclipind pe boltă,
Când mintea mi-era-n revoltă,
Ele mă tot linişteau,
Cântec dulce îmi cântau.

Cântec dulce în surdină,
Muzică mută, divină,
Înţeleasă doar de mine
Nu de mutrele străine.

Copiliţa lor eram,
Cred că le şi-aminteam
De-alţi prieteni ce avură,
Dar pe care îi pierdură.

Căci stăteam şi le priveam,
Sufletul mi-l linişteam,
De greşeli, uşor, uitam
Şi nu mă mai ruşinam.

Dar crescui ca dintr-o dată,
Nu e timp ca altă dată,
Când stăteam şi le vorbeam,
Griji, nevoi, eu nu aveam.

Iat-acum că şi muncesc,
Nu am timp să m-odihnesc,
C-am crescut şi am de treabă
Cum spunea mama, în grabă.

Şi mi-e dor de mine mică
Care nu ştiam de frică,
Când stăteam cu orele
Şi vorbeam cu stelele.

poezie de Mara-Elena Untea din Copiii din Ţara Dorului, ediţia a IV-a (8 iunie 2024)
Adăugat de Sebastian Butu
Votează! | Copiază!