Balada Bătrânului Marinar

DESPRE CUM:

- Trei tineri merg la o nuntă, iar unul dintre ei este oprit în drum
de un marinar bătrân şi convins de acesta să-i asculte strania
poveste a vieţii lui de navigator.

- O corabie, după traversarea ecuatorului, undeva în partea australă a
Oceanului Atlantic, a fost purtată de furtuni spre o regiune subantarctică.

- Marinarul îi mărturiseşte tânărului nuntaş cum un albatros apărea
zilnic de undeva din pustietăţile marine şi ateriza pe corabie pentru
hrană şi odihnă. Temându-se că albatrosul ar putea fi purtătorul posibil ghinion,
marinarul, sfidând atât legile frăţiei pe mare, cât şi pe cele ale ospeţiei, îl ucide.

- Continuându-şi periplul, nava ajunge în zona tropicală a Oceanului
Pacific de Sud.

- Tânărul află lucrurile neobişnuite care s-au întâmplat de-a lungul
acelei perioade şi despre cum soarta l-a readus pe bătrânul marinar
acasă, în ţara lui natală.

- Marinarul supravieţuitor îşi răscumpără în cele din urmă sufletul
vinovat de uciderea albatrosului, dar preţul plătit este acela de a rătăci
întreaga viaţă pe pământ mărturisind oamenilor păcatul comis şi, totodată,
înţelegerea şi dragostea lui pentru toate fiinţele de pe pământ, creaţii
ale lui Dumnezeu.

I

Un bătrân marinar, din alte vremuri,
Îl reţine pe unul dintre cei trei.
‘Pe barba sură, pe ochii tăi scăpărători,
De ce mă opreşti în drum, ce vrei?

Uşile mirelui sunt larg deschise,
Iar eu, eu i-s rudă bună;
Oaspeţii-au sosit, masa-i întinsă:
E veselie mare, viorile răsună.'

Îl ţine strâns cu mâna-i slăbănoagă,
"Era o corabie,"-a spus el.
‘Ajunge! Ia mâna, nebun bătrân!'
Şi braţul îi cade, uşurel.

Dar îl opresc ochii lui scăpărători –
Invitatul mirelui rămâne cuminţel,
Ascultător ca un ţânc de câţiva anişori:
Era în marinar o voinţă de oţel.

Nuntaşul s-a aşezat pe-o piatră
Urmărindu-l, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord1,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

Mireasa era deja pe hol,
Îmbujorată, trandafir în floare;
Dând din cap, înaintea ei călcau
Menestrelii cu veselă cântare.

Nuntaşul a scos un oftat din piept,
Dar asculta, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Ateriza pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
II

Soarele răsărea acum din dreapta2:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!
Iar eu făcusem un lucru diavolesc3
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

Nici rumen, nici palid, precum chipul Domnului,
S-a ridicat glorios soarele drept în faţă;
Iar cei care mă condamnau c-am ucis
Albatrosul care ne-adusese negură şi ceaţă,
‘E bine,'-au spus, ‘c-ai ucis zburătoarea
Aducătoare de negură şi ceaţă.'

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,4
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

Adâncul adâncurilor putrezea: Hristoase,
E-adevărat ceea ce-mi văd ochii oare!?
Căci fiinţe prea de tot slinoase
Se târau pe urduroasa mare.

Rotindu-se-n vârtej nebun, ceţurile –
Flăcările nopţii dansând în straie de safir,
Iar apa, ca fierturile unor vrăjitoare,
Ardea verde şi albastră, şi albă, în delir.

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

III

Cumplite vremuri am trăit. Fiecare gâtlej
Era uscat, ochii ne sticleau febrili.
Cumplite vremuri! Cumplite vremuri!
Ochii noştri obosiţi sticleau, febrili!
Într-o zi, privind spre vest, am zărit
Ceva pe cer, nelămurit.

La început părea un punct, pe urmă
Un clăbuc purtat de vânt uşor;
Se mişca, se mişca, şi-a luat apoi
Forma colilie-a unui nor.

Vedeam o negură, un punct, o formă!
Care se-apropia, se-apropia:
Dar parcă se ferea de-un duh al mării,
Plonja-ncontinuu, pivota, vira.

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Stăteam însetaţi pe pasarelă;
Nu puteam râde şi nici plânge;
Mi-am muşcat braţul, am supt sânge
Şi-am strigat, o velă, văd o velă!

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Am privit vedenia şi-am dat chiot:
Ura! Şi, rânjind bucuroşi, în acea clipă
Am tras adânc aer în piept, în pripă,
De parc-am fi vrut să-l bem pe tot.

Strigam: Iată! Iată! Se îndreaptă-ncoace!
Ne vine-n ajutor, pânzele-i lucesc ca noi:
Făr-o adiere de vânt, neîmpinsă de maree,
Pe chilă dreaptă, menţine cursul drept spre noi!

Zarea era-n flăcări spre apus,
Ziua – pe la chindie, calm pe mare!
Aproape lipit de valuri, la orizont,
Se odihnea înflăcăratul soare;
Apoi strania formă s-a interpus
Pe neaşteptate-ntre noi şi soare.

Astrul zilei stătea ascuns după zăbrele
(Ne-aibă Maica Cerului în a ei pază!)
Chipu-i rotund şi roşu-şi strecura ca printre
Gratiile unei ocne arzătoarea rază.

Vai, mă gândeam, şi inima îmi tresălta,
Iute, implacabilă-i apropierea ei!
Iar velele-i sclipeau în soare ca nişte
Plini de neastâmpăr funigei!

Ale ei sunt coastele printre care
Priveşte soarele ca printr-o răzătoare?
Şi-acea femeie, MOARTEA,-i întregul echipaj?
Două-s, nu-i un singur personaj?
MOARTEA-i celeilalte femei însoţitoare?

Mişcări agile, buze roşii,
Plete de aur, foc şi flamă:
Pielea albă, cum o au leproşii,
MOARTEA-N VIAŢĂ, coşmar şi dramă,
Ne-ngheţa-n vine sângele de spaimă.

Namila a acostat la arca noastră,
Iar ele-au dat cu zarurile de la cingători;
‘Stop joc! Am câştigat! Am câştigat!'
A ţipat una şi-a fluierat de trei ori! 5

Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer;6
Întunericul se-apropia în graba mare;
Şi, ca o şoaptă-ndepărtându-se pe ape,
Corabia fantomă a dispărut în zare.

Am ciulit urechile şi-am privit în jur!
Eram înspăimântaţi şi, pot să jur,
Ni se scursese tot sângele din vine!
Stelele păleau în bezna neagră ca un crab;
În lumina lămpii chipul timonierului era alb;
Cădeau stropi grei de pe velele de rouă pline –
Apoi s-a ridicat spre est, în depărtare,
Secera lunii, iar sub lună, călătoare,
Chiar lângă cornul ei, o stea strălucitoare.

Unul câte unul, sub luna de stele urmărită,
Fără niciun geamăt sau suspin
Şi-au întors spre mine feţele pocite,
Şi m-au blestemat pentru-al lor chin.

De patru ori cincizeci, coechipierii mei
(Nu s-a auzit nici geamăt, nici suspin)
Groaznic loviţi, bulgări lipsiţi de viaţă,
Au căzut, creştin după creştin.

Le-au zburat sufletele din trupuri către cer
Spre-o soartă mai bună sau mai rea!
Şi fiecare sufleţel în trecere spre stele
Îmi amintea săgeata lansată de-arbaleta mea."

IV

‘Mă tem de tine, bătrâne Marinar!
Mă tem de mâna-ţi slăbănoagă!
Deşirat şi uscăţiv, şi ars de soare
Ca nisipul pe care vânturile-aleargă;

Mă tem de ochiul tău scăpărător,
De mâna-ţi slăbănoagă, naramzie.'
"Nu-ţi fie teamă Cavaler Nuntaş!
În acest trup inima-i încă vie.

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăcând la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

Blestemul unui orfan poate târî-n iad
Heruvimii din ceruri, foarte uşor!
Dar mai oribil este blestemul
Din ochiul unui mort – înspăimântător!
O săptămână m-a urmărit acel blestem;
Şi, totuşi, mie nu mi-a fost dat să mor.

A apărut pe cer şi luna călătoare,
Care nu-şi găseşte nicăieri sălaş:
Urca pe cer alene, fără nicio grabă,
C-o stea sau două-alături, iavaş-iavaş –

Razele ei pudrau faţa oceanului fierbinte,
Ca bruma înălbind câmpiile-n april;
În umbra corăbiei blestemate
Ardeau, solomonite, apele sărate,
De-un roşu ameninţător, febril.

În penumbră, dincolo de copastia navei,
Urmăream goana dragonilor de mare
Pe lungi cărări de fosforescente spume,
Iar spiriduşii luminii le călcau pe urme:
Pufoşi, brumării fulgi de ninsoare.

Priveam cum, lângă noi, în mare
Jivine sclipitoare cu solzi de balaur –
Întunecate, verzi sticloase, azurii cicoare,
Unduiau şi se-ncolăceau; şi fiecare
Fulgera într-o pulbere de aur.

Voioase lucruri vii! Nicio limbă
Frumuseţea nu le-o poate zugrăvi pe şleau!
Un şuvoi de iubire mi-a umplut inima
Şi le-am binecuvântat fără să vreau:
Sigur i-a fost unui sfânt de mine milă –
Şi le-am binecuvântat fără să vreau.

În acea clipă m-am putut din nou ruga,
Iar Albatrosul legat de gâtu-mi, frăţioare,
S-a desprins şi a căzut, şi s-a scufundat
Ca un bulgăre de plumb în mare.

V

O, somnul! Ce lucru delicat,
Iubit de la un pol la celălalt!
Pentru el Fecioara Maria fie lăudată!
Somnul şi pacea lui netulburată
În suflet mi s-au strecurat.

Găleţile nefolosite de pe punte,
Zăcând de-amar de vreme goale,
Erau pline-acum, visam eu, cu rouă;
Şi m-am trezit; cădea o ploaie caldă, moale.

Buzele-mi erau ude, gâtul rece
Şi tot veşmântul de apă îmbibat;
Desigur, în visul meu băusem mult,
Dar trupul continua să bea,-nsetat.

M-am ridicat; nu-mi simţeam picioarele,
Eram uşor de parcă în lumea de apoi
Mă petrecusem în somnul meu greoi
Şi devenisem un binecuvântat strigoi.

Apoi, am auzit vântul hohotind:
Deşi eu nu-l simţeam, pe negândite,
Cu sunet mare, a umflat velele,
Acum atât de subţiri şi de prăpădite.

Deasupra covertei aerul prinsese viaţă!
Şi o sută de drapele-n flăcări străluceau
Iuţi, încoace şi încolo, foc şi pară!
Şi, încoace şi încolo, pe orbita lor stelară
Palizi aştri sus pe cer dansau.

Vântul se înteţea cu vuiet tot mai zdravăn
Şi velele oftau ca frunza uscată de rogoz;
Ploaia cădea dintr-un nor întins şi negru,
Iar pe margini discul lunii era roz.

Uriaşul nor negru şi dens era crăpat,
Iar luna se ţinea de el aproape:
Ca un şuvoi ţâşnind din vârf de stâncă,
Fulgerul tăios, în bezna tot mai adâncă,
Era un râu vijelios cu sclipitoare ape.

Vâjâitorul vânt n-a prins din urmă nava,
Şi totuşi nava gonea pe-a valurilor coamă!
Sub lumină de fulgere şi lună
Marinarii morţi au început să geamă.

Gemeau, se trezeau, se ridicau
Făr-a mişca un ochi, în linişte;
Chiar şi-n vis este ciudat să vezi
Cum morţii-ncep deodată să se mişte.

Strunită de cârmaci, nava-şi vedea de drum,
Fără o adiere de vânt, oricât de săracă;
Marinarii pe covertă matisau parâme,
Făceau ceea ce trebuiau să facă;
Îşi mişcau braţele – unelte fără viaţă –
Eram un echipaj de stafii, parcă.

Trupul nepotului de frate mă atingea,
Eram alături genunchi lângă genunchi,
A tras de parâme lângă mine, dar n-a scos
Niciun cuvânt – deşi-i eram unchi."

‘O, mă sperii, bătrâne Marinar!'
"Pace ţie, Cavaler Nuntaş, în toate!
Nu sufletele mâhnite, plecate-n zbor,
Au revenit acasă-n trupurile lor,
Ci un stol de duhuri binecuvântate:

Iar în zorii zilei au coborât braţele
Şi s-au adunat în grup lângă catarg;
Sunete dulci li se-nălţau din gură,
Fiindcă lăsaseră în urmă un trup drag.

După ce s-au rotit un timp în jurul navei,
Au zburat spre soarele zâmbitor, prea-bunul;
Apoi, sunetele-au venit toate înapoi,
Când laolaltă, stol, când unul câte unul.

Uneori, ca nişte stropi, din slavă
Picurau trilurile unor ciocârlii;
Alteori păsările pistruiau, roată, zarea,
Păreau să umple şi aerul, şi marea
Cu trilurile lor armonioase, vii!

Acum se-auzeau mulţimi de instrumente,
Acum se-auzea, de unul, doar un flaut;
Şi acum cântecul îngânat de-un înger,
Pe care-l asculta uimit tot cerul, mut.

Se oprise vântul; dar velele întinse
Încă mai zumzăiau voioase:
Un zgomot de pârâiaş ascuns
Vara-n pădurea de foioase,
Unde noaptea copacii-n somn
Freamătă împăcat, pe tonuri joase.

Până la amiezi am navigat în voie,
Făr-un pic de vânt pe undele bleu pal:
Încet şi lin corabia aluneca-nainte,
Făcând reverenţe fiecărui val.

Sub chilă, la nouă stânjeni adâncime,
Dinspre pământul ceţos, înzăpezit,
S-a desprins un spirit: el a fost cel care
A menţinut nava-n marş necontenit.
La amiezi velele nu mai vibrau
Şi, nepăsătoare, corabia s-a oprit.

De sus, de pe catarg, soarele
O ţintuia pe-ocean cu ochiul lui hipnotic:
Dar într-un minut ea a zvâcnit iarăşi,
Un salt iabraş, nevrotic –
Jumătate-nainte, jumătate-napoi,
Un salt iabraş, nevrotic.

Cabrată ca un armăsar în aer,
A făcut pe neaşteptate-un salt:
Mi s-a ridicat tot sângele în cap
Şi-am căzut jos ca leşinat.

Cât timp voi fi zăcut acolo
N-aş putea nicidecum să spun;
Dar, înainte ca trupu-mi la viaţă să revină,
Am auzit în inima deloc senină
Cum două voci se suprapun.

‘El este?' a-ntrebat una, 'el e-acel bărbat?
El, cel ucis pe cruce,-un credincios,
Cu arbaleta lui barbară a săgetat
Nevinovatul Albatros?

Spiritul hălăduind în sine însuşi,7
Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit,
A iubit pasărea care iubea omul
Care-a ucis-o cu arbaleta-ntr-un clipit.'

Cealaltă voce, cu mult mai blândă,
Catifelată ca roua-n zori de zi,
A spus, ‘Omul şi-a primit pedeapsa
Şi multe alte pedepse încă va primi.'

VI

Prima voce

‘Dar, spune-mi, spune-mi! Povesteşte,
Hai, limpezeşte-ţi amintirile mai bine –
Ce-anume împingea nava atât de iute?
Ce vrăji clocoteau în cavernele marine?'

A doua voce

‘Oglindă, rob în faţa stăpânei sale,
Oceanul n-a clipit o geană;
Enormul lui ochi albastru, strălucitor,
Privea-n tăcere luna – o icoană.

Dacă el ar şti pe ce drum s-apuce...
Dar ea-l ţine-n lesă, strâns sau mai lejer;
Vezi, frăţioare, cât de binevoitoare
Priveşte-n jos surâzând spre el?!'

Prima voce

‘De ce-alunecă acea corabie aşa iute,
Când valuri nu-s, când nici briza n-o atinge?'

A doua voce

‘Tăiat, aerul îi elibereaza calea-n prova,
Şi-apoi se întoarce şi din pupa o împinge.

Zboară, frăţioare, zboară! Mai sus, mai sus!
Împrejur mari primejdii stau la pândă:
Mai târziu nava va înainta desigur mai încet,
Iar soarta marinarului va fi mai blândă.'

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

Ca unul care pe un drum pustiu
Calcă temător, în suflet cu mult zbucium,
Care, după ce şi-a reaflat cărarea,
Nu mai întoarce capul înapoi nicicum,
Pentru că el ştie, un demon înspăimântător
Se ţine scai în urma lui acum.

S-a pornit apoi un vânticel uşor,
Nimic nu se mişca, nu se-auzea un zvon:
Drumul lui nu era pe suprafaţa mării,
Nici pe val şi nici prin al umbrei con.

Mi-a zbârlit părul, mi-a respirat în faţă,
Ca o furtună primăvara pe izlaz –
S-a insinuat straniu în temerile mele,
Deşi mă mângâia afectuos pe-obraz.

Sprintenă, corabia zbura pe apă,
Iar mişcările-i erau foarte line:
Gingaş, gingaş sufla briza mării –
Şi numai, numai înspre mine.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

VII

Acel Sihastru bun trăieşte-n codrul
Care-şi aduce la apa mării toţi stejarii.
Cât de sus se-nalţă dulcele-i cântări!
Lui îi place să stea la poveşti cu marinarii
Sosiţi de pe alte meleaguri, din depărtări.
Îngenunchează-n zori, la amiezi şi seara,
Şi-are o pernă dolofană, moale:
E muşchiul care ascunde-n întregime
Cioata unui bătrân stejar din vale.

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a-nghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi într-o clipită a căzut jos, ca fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt "
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste8.
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

O, mai dulce decât ospăţul nunţii
Şi mult mai plăcut mie
Este drumul spre biserică
Într-o atât de-aleasă companie!

Să ne-ndreptăm împreună spre altar
Şi-n genunchi să înălţăm cuvioşi
Rugi, în faţa Domnului toţi aceiaşi,
Deopotrivă: bătrâni, prieteni, copilaşi,
Fecioare şi feciori frumoşi!

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă mult cine iubeşte mult
Deopotrivă păsări, oameni sau caşaloţi;9
Căci Dumnezeu, căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi."

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

NOTE

1. "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga,
adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în
sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei,
adică în dreapta acesteia.

3. "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins
fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri.
Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei.
Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau
consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

4. "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul
ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul
latitudinii de 30 de grade sud.
Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor
şi vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze,
în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau
săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă.
Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la
bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau
aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual,
folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară
cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

5. Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic,
este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului
este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului
marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă,
astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât
coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

6. "Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer" – în regiunile ecuatoriale şi
sub-ecuatoriale soarele, respectiv stelele, răsar şi apun aproape brusc,
fără acea perioadă intermediară a crepusculului (amurgului).

7. "Spiritul hălăduind în sine însuşi,/ Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit "– e
vorba de Spiritul Antarctic care, ascultând de îngerii protectori ai
marinarilor, împinge corabia spre ecuator, deşi, asemeni duhurilor rele,
submarine, e setos de răzbunare.

8. Ca dovadă că şi-a trăit cu adevărat viaţa, se spune, un om trebuie să aibă o
poveste de spus, iar ca să aibă o poveste de spus trebuie ca în viaţa
lui să fi experimentat un moment de abatere bulversantă şi pilduitoare,
violentă şi arbitrară, de la regulile normalităţii.

9. "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată
creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile."
(Sf. Isaac Sirianul 640 - 700)

poezie de Samuel Taylor Coleridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!