Nocturnă
Afară, noaptea îmbrăcată-n tragedie oftează,
O uriașă văduvă agățată de fereastra mea.
Camera...
Printr-un uimitor miracol al luminii și-al focului
Camera mea e o grotă a aurului și-a pietrelor prețioase:
Atât de catifelat e mușchiul, atât de groase tapiseriile;
Și totul e plin de viață, și-i cald, și-i așa plăcut...
Parcă aș fi-n interiorul unei inimi.
Acolo,-n alb, patul meu este imaculat și vaporos
Ca o floare a inocenței.
Ca spuma unui viciu!
Această noapte cerne insomnie;
Sunt nopți negre, negre, care desconspiră
Trandafirii al soarelui...
În aceste nopți negre și, totodată clare, eu nu dorm.
Și te iubesc, Iarnă!
Îmi închipui că ești bătrână,
Îmi închipui că ești înțeleaptă,
Cu un corp divin de marmură lustruită,
Purtând greutatea Timpului ca pe o mantie regală...
Iarnă, te iubesc, iar eu sunt primăvara...
Eu roșesc, tu ningi:
Asta pentru că tu cunoști totul,
Asta pentru ca eu visez totul...
Astfel, noi ne iubim!...
Acolo,-n alb,
Pe patul meu imaculat și vaporos ca o floare a inocenței.
Ca spuma unui viciu!
Iarnă, Iarnă, Iarnă,
Noi cădem într-un tufiș de crini și trandafiri!
poezie de Delmira Agustini, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.