Când și cum am început noi oamenii să ne simțim invadați de simpla prezență a celorlalți? De când n-am mai simțit vecinătatea unui semen al nostru altfel decât prin gardul de la curte, altfel decât prin ușa de la intrare, altfel decât prin curentul de aer pe care îl produce trecerea grăbită și nepăsătoare a trupurilor unul pe lângă celălalt?
Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.
Dan Americianus [din public] a spus pe 16 noiembrie 2023: |
Frumoasă și totodată dureroasă constatare a individualismului instalat în noi, a îndepărtării de aproapele. Avem poruncă de la Creator să ne iubim unii pe alții, ca pe noi înșine, dar sinele ne inundă și nu ne mai vedem decât pe noi. Sincere felicitări pentru aceste fragmente literare, ce sunt ca niște pansamente pentru rănile sufletești! |
Aura Moldin [din public] a spus pe 19 noiembrie 2023: |
Comentatorule, ai un dezacord... aproapele cui? înserării? al nostru? Cănd te apuci să filosofezi, trebuie să știi să faci jongleuri cu cuvintele. |
Arian Dumbrăveanu-Păun [din public] a spus pe 3 decembrie 2023: |
Cu cât aproapele este mai departe de noi, cu atât dragostea este mai adâncă... |
Iustin Luanianu SF [din public] a spus pe 12 decembrie 2023: |
Dacă dragostea lipsește, ura prisosește! |