Cântec de lebădă...

E-atât de aspru gândul c-o să mori
că nu vei mai gusta din vise nepermise,
că într-o zi vei fi o amintire printre flori
iar doruri fum vor deveni, în lumi nescrise.

Hotarul vieţii stă mereu să cadă
în asfinţit, ne pierdem în tăcerea nopţii,
ne facem din siajul vieţii loc în radă
în stele ne abandonăm sufletele, hrană sorţii.

De-am şti să punem în romanul vieţii
doar bucuria de iubire, de a fi
uitând războaiele ce le avem cu alţii
sădind în ei muguri de iubire, mii.

Eu am trăit aşa cum am ştiut
cu drag de oameni, disperată în iubire
am ars din fericire, m-a şi durut
la moartea mea un epitaf de jale, nu-i ştire.

Nu fi ca mine, prea puţin lăsând să zboare
nu te lăsa aprins de fapte prea meschine
din cer, la piept adună-ţi păsări călătoare
iubeşte-ţi viaţa, murmurând destine.

Am fost... mă vei uita peste un timp
dar vreau să ştii că am iubit să fiu un om,
iţi pierzi din viaţă, anotimp cu anotimp
iar sufletul uşor, iţi pleacă către somn.

Ce n-ai făcut, nu ai putut, n-ai îndrăznit
nu aştepta pe mâine Dumnezeu să vadă
nu potrivi pe ieri peste va fi, pripit -
Fii om Acum, nu cântecul de lebădă!

poezie de Sorin Şomandra
Adăugat de Şomandra Sorin
Votează! | Copiază!