Cântecul celui care plătește
Când eram în viață hoinăream pe străzile Capitalei:
Acum, mort, sunt lăsat să zac pe câmp.
În zori am părăsit Sala Înaltă:
Am adăstat seara lângă Izvoarele Galbene.*
Când soarele alb s-a scufundat în Hăul Asfințitului
Am oprit trăsura lăsând cei patru cai să se odihnească.
Acum, nici măcar atotputernicul Creator a Toate
N-ar putea s-aducă iarăși viață-n picioarele mele.
Formă și substanță se vor pierde zi de zi:
Părul și dinții vor cădea unul câte unul.
Întotdeauna așa s-a întâmplat cu oamenii bătrâni:
Și nimeni, odată născut, nu scapă de această soartă.
poezie de Miu Si, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- poezii despre viață
- poezii despre seară
- poezii despre păr
- poezii despre prăpăstii
- poezii despre plată
- poezii despre picioare
- poezii despre naștere
- poezii despre muzică
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.