Tâlhar la drumul mare

Tâlhar la drumul mare

I

Un vânt întunecat se zbucima-n copacii vuitori,
Luna era năluca unei corăbii strivite printre nori,
Drumul, o dungă palidă peste posacul bărăgan;
Iar tâlharul la drumul mare venea călare –
Călare – călare –
Tâharul a venit călare şi-a oprit la vechiul han.

II

Pe cap purta tricorn francez, guler de dantelă sub bărbie,
Pantaloni fără cută, iar haina din catifea vişinie;
Cizmele-i cu carâmb înalt, croite din cea mai fină piele,
Sclipeau în noapte-împrăştiind mărgăritare ;
Pistolu-i era gravat cu mărgăritare,
Iar pe mânerul spadei luceau mărgăritare, sub cerul plin de stele.

III

A bătut în poarta hanului cu lumini stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, a lovit cu biciul în obloanele-nchise cu zăvor;
A fluierat o melodie sub fereastra unde-l aştepta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
Ce-şi împletea o panglică mai roşie ca dragostea în păr.

IV

Neagră precum bezna, o portiţă la grajduri s-a-întredeschis
Dincolo de care Tim grăjdarul asculta livid, de friguri reci încins;
Îi răzbătea-n ochi gelozia precum, prin ceţurile nopţii, farul;
Căci o iubea pe fata stăpânului, cea cu buze roşii,
Pe Bess, cea cu buze roşii;
Pitit ca un câine-n întuneric, asculta tot ce spunea tâlharul –

V

" Încă un sărut, frumoasa mea iubită, căci plec la vânătoare,
O să mă-ntorc în zori, cu aur, ca să-ţi mai cer o sărutare;
Iar de m-or urmări poteraşi cât de lungă-i ziua şi cât de largă zarea,
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

VI

S-a ridicat în scări; din şea abia ajungea la mâna ei;
Bess şi-a desfăcut părul lăsându-l să cadă pe fereastră! Scântei
I s-au aprins în ochi când buclele de mătase l-au atins;
I-a sărutat inelele parfumate sub razele de lună;
(O, dulci, negre valuri sub razele de lună!)
Apoi a tras de frâu şi s-a pierdut sub lună în galop întins.

PARTEA A DOUA

I

N-a revenit în zori, nici la amiază, dar Bess îl aştepta ca-ntotdeuna;
Când, iată, după asfinţitul soarelui,-înainte să răsară luna,
Pe drumul, dungă galbenă traversând stacojiul bărăgan,
Soldaţi în haine roşii veneau în marş –
În marş – în marş –
Oamenii regelui George veneau în marş – şi au oprit la han.

II

N-au zis o vorbă stăpânului, dar i-au băut berea din beci,
Iar fiicei i-au pus căluş şi i-au prins braţele în lanţuri reci;
În genunchi, lângă geam, doi soldaţi potriveau a armelor cătare!
Stătea de veghe moartea lângă fiecare geam –
Însăşi iadul aştepta lângă cel mai vânăt geam;
Iar Bess privea-n lumina lunii drumul pe care ştia că va veni călare,

III

Căci, cu chicoteli vulgare,-o legaseră să-aibă vedere-afară,
Ȋi sprijiniră-o puşcă de trup, cu ţeava sub sâni, şi-apoi strigară:
"Acum, priveşte-atentă!" şi-au sărutat-o.
Ea parcă-auzea un mort vorbind şi a apucat-o jalea –
Atunci caută-mă la lumina lunii,
Aşteapta-mă la lumina lunii,
Voi veni la tine chiar dacă iadul îmi va-aţine calea."

IV

Şi-a răsucit braţele-ncercând să scape din strânsoare!
A tras de mâini pân' ce-a simţit curgând sânge şi sudoare!
Aşteptau în beznă, încordaţi, iar orele treceau cu mers de raci.
Deodată, târziu, în miez de noapte,
A simţit rece, în miez de noapte,
Că l-a atins! În sfârşit, ajungea cu-un deget la trăgaci!

V

Cu vârful doar, dar era deajuns! A rămas apoi cu bustul drept,
Atentă la sunetele nopţii, cu ţeava armei rezemată-n piept;
Nu se mişca, stătea-ncremenită în liniştea deplină.
Iar drumul se-ntindea pustiu sub lumina lunii;
Drept şi pustiu sub lumina lunii;
Toată fiinţa-i se ruga ca-n acea noapte iubitul să nu vină.

VI

Trop-trop; trop-trop! Oare-au auzit tropotul copitelor de cal? Trop-trop; trop-trop! Erau surzi? Nu-auzeau oare-un sunet aşa clar?
În josul şleaului, sub sprâncena dealului, sub lumina lunii
Tâlharul la drumul mare venea călare,
Călare, călare!
Soldaţii priveau prada! Ea stătea dreaptă, cu ochi arzând precum tăciunii!

VII

Trop-trop, în liniştea-îngheţată! Trop-trop, ecoul răsuna în noapte!
Se-apropia, era aproape! Pe chipu-i ardeau patimile lumii toate!
Ochii i s-au mărit deodată, de lacrimi luminoase grei;
Apoi degetul s-a mişcat în lumina lunii,
Muscheta a vibrat în lumina lunii,
Pieptul i-a tresăltat în lumina lunii şi l-a avertizat – cu moartea ei.

VIII

El s-a întors; a galopat spre vest; căci nu ştia că Bess zăcea cuminte
Cu capul pe muschetă,-îngenuncheată-n propriul sânge roşu şi fierbinte!
În zori când a aflat, faţa-i a căpătat paloare de-un vânăt cadaveric,
Cum Bess, fata stăpânului,
Bess cu ochii negri, fata stăpânului
Şi-a vegheat iubirea sub lumina lunii, şi-a murit acolo-n întuneric.

IX

Înapoi, a galopat într-un vârtej nebun, strigând blesteme către cer;
Drumul alb fumega-n urma lui, sabia sclipea-înaltă-n al dimineţii ger!
Spre-amiază, pintenii erau roşii de sânge; haina-i vişinie
S-a-nroşit când l-au doborât la drumul mare,
Ca pe-un câine l-au doborât la drumul mare,
Şi-acum zăcea-n sânge, cu guler roşu de dantelă sub bărbie.

X

În nopţi de iarnă, se spune, când bate vântu-n copacii vuitori,
Când luna-i năluca unei corăbii strivite printre nori,
Când drumul e-o dungă palidă peste posacul bărăgan,
Un tâlhar la drumul mare vine călare –
Călare – călare –
Tâharul vine călare până la poarta-acelui străvechi han.

XI

Bate în poarta hanului cu luminile stinse, întâi uşor,
Mai tare-apoi, loveşte cu biciul în obloanele închise cu zăvor;
Fluieră-o melodie la fereastra unde-l aşteapta,-într-adevăr,
Cu ochi negri şi frumoşi fata stăpânului,
Bess, fata stăpânului,
În timp ce-şi împletea o panglică roşie ca dragostea în păr.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!