Sufletul ploii
Îi lucesc în iarbă ochii adânci de ploaie,
Cred că e rănită pasărea-văpaie...
Când răsună glasul muntelui de fier,
Inima vântoasei tremură în cer.
Poa' să fie duh căzut din paradis -
Ce să fie, mamă, pasăre ori sfinx?
Cum zice legenda, s-a întâmplat odată,
Duhul prinse viață într-un fir de apă...
Nu este nălucă din vremuri uitate,
E sufletul ploii venit de departe.
E demult acolo, l-am văzut cândva,
Era piatră seacă, pământ nu era.
poezie de Ștefan Radu Mușat din Copilul și Norul
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ploaie
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre suflet
- poezii despre rai
- poezii despre păsări
- poezii despre ochi
- poezii despre munți
- poezii despre mamă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.