Corbul [The raven]

Într-o noapte tristă tare, cugetam fără-ncetare
La învăţături uitate ce mă năpădeau de zor –
Moţăind culcat pe-o parte, o bătaie sună-n noapte,
Cineva părea că bate, bate-n uşa mea uşor.
Zic, "Vreun călător, pesemne, bate-n uşa mea uşor –
Doar atât, un călător".

Amintirea mea e bună, era iarnă, prima lună;
Jarul muribund fantoma şi-o plimba jos pe covor.
Ah, doream o dimineaţă; – în zadar ceream povaţă
De la cărţi triste la faţă, c-am pierdut-o pe Lenore –
O mândreţe de fecioară, îngerii îi spun Lenore –
Nume-aicea pieritor.

Şi foşnea ca o hârtie draperia purpurie,
Îmi dădea fiori fantastici, mă speria îngrozitor;
Să nu stea inima-n mine, îmi tot repetam, vezi bine,
"E vreun călător ce vine şi acum e în pridvor,
Şi-a venit în noaptea asta şi acum e în pridvor –
Poate doar întâmplător".

Mi-am venit apoi în fire; şi-am rostit cu-nsufleţire,
"Domn sau doamnă, cu francheţe eu iertarea v-o implor;
Ciocăneaţi şi n-auzisem, că aproape adormisem,
Dar apoi, când mă trezisem, că băteaţi încetişor,
Mă gândeam că-i o nălucă" – şi-am dat buzna în pridvor; –
Beznă, niciun călător.

Noaptea o scrutam cu teamă, şi-am rămas, de bună seamă,
Şovăielnic, în visare, cum n-a fost vreun muritor;
În perfecta nemişcare şi-n acea tăcere mare,
Doar o şoaptă blând răsare, căci am spus încet, "Lenore?"
Asta-am zis şi doar ecoul mi-a răspuns grăbit, "Lenore!" –
Doar atât, oftând uşor.

M-am întors iar în odaie mistuit de-o vâlvătaie,
Şi din nou aud bătaia, parc-acuma mai sonor.
Şi-am zis, "Clar, nu-i o părere, la fereastra cu zăbrele
Cineva stă în tăcere ciocănind în geam de zor –
Hai să văd cine-i acela care bate-n geam de zor –
Numai vântul trecător.

Dau zăbrelele deoparte, când, c-un foşnet tare foarte,
Din trecutul sfânt şi tainic intră-un corb impunător;
N-a părut să se sfiască; şi n-a dat să zăbovească;
Ci deasupra uşii mele, s-a oprit tăcut din zbor –
Chiar pe bustul mândrei Pallas s-a oprit tăcut din zbor –
Şi a stat netemător.

A lui fire băgăreaţă mi-a pus zâmbetul pe faţă,
Şi priveam cât e de aspru acel negru zburător,
"Deşi creasta pene n-are, nu ţi-e teamă", zic eu tare,
"Corb ce vii şi-aduci teroare din al Nopţii-obscur decor –
Spune-mi nobilul tău nume din al Iadului decor!"
Zise corbul, "Nu-i uşor".

Mult m-am minunat, fireşte, s-aud corbul că vorbeşte,
Chiar dacă răspunsul simplu îmi părea întâmplător;
Spun cu inima curată, niciun om n-a fost vreodată
Binecuvântat să vadă corb în casă stând din zbor –
Sau vreo altă creatură pe un bust că stă din zbor,
Cu-acest nume, "Nu-i uşor".

Însă Corbul nu clipeşte şi-altă vorbă nu rosteşte
Parcă şi-a sleit puterea-n croncănitul lui sonor.
Stă aşa în nemişcare – nicio pană nu-i tresare –
Până-am zis, "Amici pe care i-am avut s-au dus în zbor –
Şi-o să pleci şi tu, ştiu bine, ca Nădejdea mea în zbor".
Zise corbul, "Nu-i uşor".

Tremur când tăcerea-i frântă auzindu-l cum cuvântă,
Dar îmi spun, "Ştie-o zicală şi-o repetă aici de zor,
De la vreun stăpân aflată, care-a fost lovit de Soartă
Ce-n nefericire-l poartă într-un ritm ameţitor –
Năruind a lui Speranţă într-un ritm ameţitor
Până zice, «Nu-i uşor»".

Corbul încă mă vrăjeşte şi simt chipul că-mi zâmbeşte,
Şi împing un jilţ în faţa bustului seducător;
Catifeaua îmbietoare mă îndeamnă la visare
Ca să cuget cu răbdare la cumplitul zburător –
Şi ce-a vrut să spună oare, el, cumplitul zburător,
Croncănind un "Nu-i uşor".

Voiam să ghicesc degrabă, dar n-am spus nicio silabă
Către pasărea cu ochiul ei arzând, pătrunzător;
Lampa lumina în noapte şi cu capul într-o parte,
M-am lăsat pe căptuşeala jilţului impunător,
Dar ştiam că niciodată jilţul meu impunător
Nu va şti al ei fior.

Simt cum camera-i umplută de-o aromă neştiută
De la Serafimi ce calcă cu un clinchet pe covor.
"Domnul ţi-a trimis", strig tare, "îngeri cu putere mare
Să-ţi aline dorul care ţi-aminteşte de Lenore;
Nu mai sta, ci bea licoarea, ca să uiţi de-a ta Lenore!"
Zise corbul, "Nu-i uşor".

"Tu, profet sau arătare, pasăre sau bocitoare! –
Care vii dus de furtună ca un crud Ispititor,
Pe-acest ţărm plin de mâhnire fără nicio şovăire –
Într-o casă-n pustiire şi Teroare te implor –
Ştii vreun leac prin ţări străine? Hai, adu-mi-l, te implor!"
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

"Tu, profet sau arătare, pasăre sau bocitoare! –
Pe-acel Rai ce ne veghează şi pe Domnul ce-L ador –
Inima de jar mi-e plină, colo-n Eden, în Grădină,
Oare va găsi odihnă, spune-mi, este şi Lenore? –
Cea fecioară luminoasă – îngerii îi spun Lenore".
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

"Vorba ta-i de despărţire", strig atunci cu îndârjire –
"Du-te în furtuna aspră şi în Iadul arzător!
Vezi să nu îmi laşi vreo pană din minciuna grosolană!
Du-te, mi-ai deschis o rană! – De pe bust să pleci în zbor!
M-ai rupt inima cu ciocul, de la uşă pleacă-n zbor!"
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

Şi n-ascultă, teamă n-are, şade acolo-n continuare
Pe-acel bust al mândrei Pallas unde s-a oprit din zbor;
Cu-ai lui ochi ce mă fixează pare-un demon ce visează,
Pe când lampa proiectează a lui umbră pe covor;
Şi-al meu suflet stând în umbra ce pluteşte pe covor
Să se-nalţe – nu-i uşor!

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!