Chemarea
Din fotoliile moi, lângă căminul călduros nespus,
Unde-ațipem și visam lângă flăcările entuziaste
Sau răscoleam jăraticul, privirile noastre
Abia sesizau soarele sau ploaia pământului balsam,
Niciodată ele nu s-au înălțat mai sus
De acest foc cuminte, parcă pe gânduri dus.
Însă-n seara asta am auzit o chemare,-un chiot,
Niște bătăi cadențate-n geam,
O voce-n aerul tăios vântului supus
Și-am simțit în păr răsuflarea unui intrus,
O văpaie-n noi: Ceva măreț și urgent a dat în clocot,
Ne-a pătruns în suflet și-apoi s-a-ndepărtat. Și-asta a fost tot.
Un înger al luminii sau al beznei? O șaradă?
N-a lăsat nicio urmă pe zăpadă,
Dar a rupt lanțul și-a deschis deodată
Larg ușa, izbind-o de perete
Ușa aceea nu mai fi-nchisă niciodată;
Acum nu mai putem sta aici, ni s-a făcut sete.
Trebuie să ne ridicăm și să plecăm îndată:
Afară lumea-i rece și zburlită,
Întunecată și-mpânzită
De mistere, de răutăți, de contradicții, nefericită;
Dar noi trebuie să plecăm îndată,
Deși încă nu știm cine ne-a cheamat în stradă
Și nici ce urme vom lăsa mâine pe zăpadă.
poezie de Charlotte Mary Mew, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre foc
- poezii despre întuneric
- poezii despre îngeri
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vânt
- poezii despre viitor
- poezii despre suflet
- poezii despre seară
- poezii despre răutate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.