Trib XI
Ne dușmăneam, când nu-ncepuse-adâncul
bătut să fie cu nămeți de drugă.
Să calce-abia-ndrăznind, scălda-adâncul
de după cruci, minciuna... Și pe fugă.
Darmite-acum, sub umbrele ori botul
singurătății mari vâslind pe-afară?
Când încă hanța care-mbracă totul
putea să cadă, a putut să piară;
când încă mai puteam chirnogi pe steaguri
măcar din mers, măcar din șiretlicuri,
că-i dăm simțiri cârpele-n vileaguri,
ne-am gâlcevit în viață pe nimicuri...
Pe cine, bleg, mai mult să-l preocupe,
ce-a vrut să-nsemne-ntoarcerea din noapte,
de-aici încolo? Răsturnate-n lupe,
veninuri noi dau vremurilor lapte.
Vorbesc doar unii... Bulgării ascultă...
în destrămarea lumii-acum întreagă,
pe-a cui balanță inima-i mai multă
o să se-ndese dracul să-nțeleagă?
poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vorbire
- poezii despre viață
- poezii despre singurătate
- poezii despre noapte
- poezii despre minciună
- poezii despre lactate
- poezii despre drapel
- poezii despre draci
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.