Reziduuri
În această după-amiaza plouă, ca niciodată până acum; iar eu
nu mai vreau să trăiesc, inimă.
Această după-amiază e dulce. Și de ce n-ar fi?
Îmbrăcată-n har și în tristețe; îmbrăcată ca o femeie.
După-amiaza asta în Lima, plouă. Iar eu îmi amintesc
de crudele caverne ale ingratitudinii mele;
bucata mea de gheață pe macul ei,
mai aspră decât ea " Nu te mai purta așa!"
Violentele mele flori negre; și barbara,
cumplita lapidare; și distanța glaciară.
Și,-n uleiuri fierbinți, tăcerea
demnității ei care punctează stația terminală.
Așa că-n această după-amiază, ca niciodată până acum, plec
cu această bufniță, cu această inimă.
Și alte femei trec pe lângă mine, și văzându-mă atât de trist,
iau cu ele din tine-o bucățică infimă,
căzută-n brazdele durerii mele de nevindecat.
În această după-amiaza plouă, plouă. Iar eu
nu mai vreau să trăiesc, inimă!
poezie de César Vallejo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tristețe
- poezii despre femei
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre ploaie
- poezii despre negru
- poezii despre inimă
- poezii despre gheață
- poezii despre durere
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.