Cântec de toamnă [Chant d'automne]

I

În curând vom plonja-n friguroase tenebre;
Adio, albastru al verii prea scurte!
Căci deja se aud zgomotoase, funebre,
Lemne mari care cad pe pavajul din curte.

Cât e iarna de lungă voi simţi iar şi iar,
Şi mânie şi tremur şi lucru forţat,
Şi ca soarele palid în infernul polar,
A mea inimă fi-va doar un bloc îngheţat.

Stau şi-ascult tremurând orice lemn azvârlit;
Iar schela-nălţată provoacă rumoare.
Mintea-mi pare un turn pe pământ năruit
Lovit de-un berbec ce odihnă nu are.

Legănat de-acest zgomot, eu cred, bunăoară,
Că grăbit se bat cuie într-un jalnic sicriu,
Pentru cine? – E toamnă, dar ieri a fost vară!
Şi-acest tainic vacarm e-un adio târziu.

II

Iubesc unda verde ce în ochi îţi luceşte,
Frumuseţe de vis, dar azi totu-i amar,
Nici casa, nici vatra, nici iubirea ce-ţi creşte
Nu fac cât un soare ce pe mare-i hoinar.

Iubeşte-mă totuşi, fii o mamă măreaţă
Chiar de sunt un ingrat, chiar de sunt ticălos;
Fii iubită sau soră, fugară dulceaţă
A toamnei şi-a soarelui blând, somnoros.

E clar! Cu ce poftă mă aşteaptă mormântul!
Dă-mi voie să-ţi pun pe genunchi fruntea mea,
Să gust vara-aceasta ce-a încălzit tot pământul
Şi ultima rază gălbejită şi grea!

poezie clasică de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!