Navigatorul

Aceasta este o poveste adevărată – este povestea mea
Şi-a întâmplărilor mele, îmi povestesc călătoriile
Şi suferinţele din zilele de mari încercări,
Din momentele de răstrişte, necazurile pe care le-am îndurat,

Cum, la bordul corăbiilor, am trecut prin multe îngrijorări,
Zvârcolirea teribilă a talazurilor asemeni unor balauri uriaşi
Din carturile zbucimate de noapte, când nava
Se-apropia de colţii perfizi, şuierători, ai stâncilor submarine,

Iar eu, în vântul tăios, stăteam de veghe pe teugă.
Picioarele îmi erau înlemnite de frig,
Suspine fierbinţi îmi umpleau pieptul. Foamea
Îmi chinuia trupul frământat de vâltorile mării.

Omul de pe uscat, unde traiul este mult mai îngăduitor,
Nu-şi poate închipui-n ce chinuri amare-am înfruntat iarna
Pe marea rece cu sloiuri plutitoare, pe drumurile singurătăţii,
Înconjurat de ţurţuri, sub loviturile averselor de grindină,

Lipsit de familie şi de căldura ei binevoitoare.
N-auzeam nimic în afară de mugetele sălbatice-ale mării,
Ale valurilor reci ca gheaţa. Uneori cânta o lebădă...
Era una din plăcerile mele; prefer râsului oamenesc

Zarva păsărilor mării şi ciripitul scoicarului,
Ţipetele pescăruşului, în locul miedului.
Acolo furtunile-s mai puternice decât stâncile de granit,
Puntea navei acoperită de chiciură; niciun suflet de rudă

Nu-i lângă tine să-ţi aline sufletul greu încercat.
Într-adevăr, cum ar putea crede ceea ce spun
Cineva care se bucură de plăcerile unei vieţi liniştite,
Cel care trăieşte-n oraş, ferit de tornadele-ngrozitoare,

Desfătat de vinuri bune, cum eu, mai mereu trudit,
A trebuit să îndur atâtea privaţiuni pe apele sărate:
Umbrele nopţii tot mai întunecate, ninsorile dinspre nord,
Zăpada încătuşând lumea, muşcăturile grindinii.

Cele mai reci adevăruri. Într-adevăr, acum îmi fac griji,
Inima mea presimte că în curând va trebui să reiau lupta
Cu curenţii cei mari, cu berbecii albi ai valurilor sărate!
Şi asta fiindcă ceva suspină şi tânjeşte-n sufletul meu,

Chemându-mă dincolo de orizont, unde ştiu că-ntr-o zi voi jindui iar
Înfricoşat şi obosit după un adăpost, în ţinuturile unor străini –
Într-adevăr, nu există om cu spiritul atât de puternic,
Cu atâtea binecuvântate calităţi, atât de temerar în tinereţea lui,

Atât de impetuos în fapte, atât de drag stăpânului,
Care în viaţa lui de navigator să nu fi avut nicio temere,
Nicio îndoială despre soarta pe care i-o pregăteşte Domnul.
Căci sunetul harfei nu-i pentru el, nici cuminţenia verighetelor,

Nici plăcerea pe care-o propune femeia, nici gloria pământească –
Nici orice altceva în afară de berbecii valurilor sărate;
Arde-o flacără-n cel care-a fost măcar o dată legănat de valuri.
Dumbrăvile dau în floare, oraşele sunt tot mai somptuoase,

Ogoarele mai frumoase, lumea tot mai nouă:
Aceste lucruri dojenesc, calmează spiritul înflăcărat
Şi mintea aventuroasă, îl pun pe gânduri pe cel momit
De depărtările albastre, de valurile mareei călătoare.

Iată, cucul lansează cu tril tânguitor avertismente sumbre;
El, paznicul verii cântă, prevesteşte tristeţi dureroase.
Acest om nu ştie, războinicul norocos
În înfruntările omeneşti, ceea ce va trebui să îndure

Cel care porneşte pe drumurile largi ale exilului.
Dar acum spiritul mi se zbate-n piept,
Cutreieră nesfârşitele rute oceanice, se-avântă
Cu braţele deschise pe traseele balenelor,

Parcă dorind să cuprindă toate colţurile-acestei lumi –
Pentru a reveni apoi la mine înfrigurat şi flămând;
Zburătorul strigă, cheamă inima doritoare
Departe, deasupra valurilor. Într-adevăr,

Dulci sunt pentru mine aceste bucurii dăruite de Isus,
Pe care le prefer unei vieţi moarte petrecută pe uscat.
Eu nu cred că darurile acestei lumi sunt veşnice.
Întotdeauna, invariabil, unul din trei lucruri

Devine o certitudine în ora fatală:
Boala sau bătrâneţea, sau mânia sabiei
Vor stinge flacăra vieţii-n cei condamnaţi la moarte.
Oricum, în fiecare om există o binecuvântare-a luminii,

Iar lauda care ţi se va aduce la plecarea ta
În voiajul final va fi cel mai potrivit epitaf;
Pentru că omul trebuie să lucreze înainte de a muri,
Eroism în această lume împotriva vrăjmăşiei diavolilor,

Fapte îndrăzneţe împotriva monştrilor,
Încât fiii oamenilor să-l onoreze-n ceasul de pe urmă,
Iar faima lui postumă să călătorească alături de îngeri
Din veşnicie-n veşnicie, un triumf al vieţii eterne,

Bucuria de-a fi alături de ceilalţi oaspeţi ai Paradisului.
Duse-s zilele de glorie ale împărăţiilor de pe acest pământ;
Nu mai sunt împăraţi, nici Cezari,
Nici generoşi împărţitori de aur, aşa cum erau odinioară –

Cei cu adevărat măreţi înfăptuind lucruri valoroase,
Învăluiţi într-o magnificenţă divină.
Vechea gardă a dispărut, iar vechile bucurii au murit –
Acum cei lipsiţi de vlagă locuiesc pământul şi guvernează o lume

Care supravieţuieşte prin sudoare, gloria devenind de prisos.
Nobilitatea lumii a îmbătrânit şi s-a ofilit,
Asemeni oricărui individ din ziua de azi.
Bătrâneţea se aciuiază-n om, faţa acestuia devine pală,

Bărbile sure se lamentează; ele ştiu că vechii prieteni,
Fii de prinţi, sunt deja-n ţărână.
Sufletul dezbrăcat de carne nu mai ştie nimic,
Pentru el veninul sau dulceaţa-s totuna, nu mai simte durerea,

Nu poate mişca o mână, nici gândi cu propriul cap.
Cineva deschide palma şi-i cerne fratelui său aur pe mormânt,
Acoperind mortul cu odoare destinate Cerului –
Zadarnic – sufletul, încărcat de păcate,

Nu poate, oferind comori, îndepărta mânia Domnului,
Tot ce-ai ascuns când erai viu va fi scos la lumină.
Tuturor ne este teamă de Dumnezeu.
El învârte pământul; El i-a pus temeliile trainice,

El a dat viaţă lumii şi lumină cerurilor.
Cine nu se teme de Domnul este un om prost,
Vine moartea şi-l găseşte nepregătit.
Binecuvântat cel smerit, a lui este iertarea cerească.

Dumnezeu suflă spirit în cel care crede-n puterea Lui.
Omul trebuie să-şi înfrâneze patimile, nu să le ucidă,
Să fie credincios celorlalţi oameni şi cinstit în judecată.
Noi toţi trebuie să fim drepţi cu prietenii şi cu duşmanii,

Chiar cu răuvoitorul care te-ar vrea ars în iad
Sau care aprinde flăcările rugului funerar
Sub stăpânul lui. Destinul este cel care hotărăşte
Şi Dumnezeu este mai presus decât gândurile oricărui om.

Mai întâi să înţelegem unde este casa noastră
Şi-apoi să chibzuim cum am putea ajunge acasă –
Şi-apoi toţi ar trebui să ne străduim să înotăm până acolo
Pentru a atinge fericirea perpetuă,

O viaţă petrecută în iubire pentru Isus
Şi speranţa de-a fi primiţi în Paradis. Laudă lui Dumnezeu,
Tatăl Slavei, Cel care ne-a onorat,
Domnul Etern al tuturor timpurilor. Amin.

* Acest poem celebru, NAVIGATORUL, apreciat enorm de Ezra Pound, este mai mult o elegie, de vreme ce este rostit de un navigator care-şi priveşte retrospectiv viaţa şi se pregăteşte de moarte. El evidenţiază singurătatea vieţii pe mare, frigul, pericolele şi greutăţile care trebuie înfruntate, fascinaţia pentru farmecul şi imaginarul pe care marea le crează-n mintea noastră vis-à-vis de partea ei întunecată, primejdioasă şi impredictibilă.

poezie de Autor necunoscut, Anglia, sec. al IX-lea, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!