Uitat la tine-n ţară

Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,
stau gândurile-n margini de redută
sub ploi de spaimă aducând fiori
dintr-un văzduh cu formă nevăzută.
Ne amăgim trecând încă un prag
al veacului care a-nceput să crească
din falsele valori ce ne atrag
în curse vagi, cu miză nefirească.

Suntem conduşi de un destin bizar,
fără suport în genele-ancestrale,
clădit inapt într-un ţesut precar
din imanente falsuri marginale.
Cuvintele strâmbate nefiresc
se zbat incert în conversaţii nule,
cu goliciunea tâmpă ne rănesc,
în hăuri explodând ca nişte bule.

Modele adoptăm de împrumut,
nu le testăm, nu ştim dacă vor ţine,
ne poticnim şi-o luăm de la-nceput
cu altele, crezând că-ar fi mai bine.
Se scurge viaţa pe cârpeli ad-hoc
clamate în discursuri insipide
de indivizi ce şi-au găsit un loc
ca nulităţi cu treabă prin partide.

Valorile încep să ne dispară,
răpuse de acest destin bizar,
tot ce încerci îţi pare în zadar –
o, biet român, uitat la tine-n ţară!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!