Domnitorul Vlad

* DOMNITORUL VLAD *

Vuiet mare se aude şi se-ntunecă pământul, tună, fulgeră şi ploaia în rafale-o duce vântul.
Iar în noapte se aude cum se-apropie un cal,
Pe cărarea unui munte, dintr-un sat transilvănean.
Un coif roşu pe cap poartă, pe frunte-i sclipeşte-o stea, într-o mână foc şi spadă, armăsarul necheza,
În priviri are fior, ochii verzi ca de mărgean, pe-al său chip se citea dor când se apropie de Bran.
Şi mergând la pas de cal, să nu fie observat, se-ntâlni cu o bătrână şi-o întrebă:
– Sunteţi din sat?
– Din sat, mamă, da' ce straie ai pe tine? Mândru eşti!
Semeni cu un fel de crai, apărut de prin poveşti!
– M-am întors din alte timpuri, după sutele de ani, după multe anotimpuri, m-am întors printre ţărani.
*
Auzind una ca asta, bătrânica, de drumeţ, se cutremură la gândul că străinul nu-i glumeţ.
*
– Vino, tinere, în casă... Îţi pun masa să mănânci.
Şi-l întreabă pe sub gene:
-- Unde vrei ca să te duci?
– Nu pot să răspund la asta!
– Atunci, ai vreo supărare?
- Am, măicuţă. Ţara asta nu este ceea ce pare....
Iar pădurile-s tăiate cu un nou tip de topoare.
– Aaa, ai vrut să zici de drujbe, alea taie azi copacii. Când creştinii merg la slujbe, în păduri se fură fagii.
– Cum? Deci, ţara noastră moare, nu mai e dram de credinţă? Nu e frică, sărbătoare, nici un pic de pocăinţă?
...............................................
Şi a stat cu bătrânica, două zile au vorbit...
..............................................
După care spuse:
- Mamă, uite de ce am venit:
Vreau să-mi iau de la fântâni cănile ce le-am lăsat!
*
Auzind una ca asta, baba s-a cutremurat.
* sculptură – Vasile Tudorache
– Doamne, nu cred ce-mi văd ochii! Tu eşti, Vlad? Eşti Domnitorul?
Nu mai este demult cinste, ne-au furat şi viitorul.
Iar căniţele de aur, la fântâni odinioară, nu mai sunt nici în tezaur, au ieşit demult din ţară.
Auzind-o şi pe asta, că nu e ruşine, frică, de pe scaun Domnitorul supărat trupu-şi ridică.
Şi nervos, mergând prin casă, cum îi era al lui fel...
O întreabă pe bătrână:
– Ce mai ştii de-al meu castel?
Spune, mamă, ce mai ştii de Castelul meu din Bran?
– Ce să ştiu, Mărite Doamne? L- au vândut acum un an.
Spun că sunt sătui de bir, ca să facă doar curat şi din Domnitor (vampir), josnic nume ei ţi-au dat.
– Cum? După ce am scăpat ţara de toţi care au furat şi în cinste-am dus domnia, ei vampir m-au botezat?
Eu am construit biserici, hainele-mi miros a mir, ascultam la slujbe predici... Aş putea să fiu vampir?
..................................................................................
Tulburat de supărare, de la tot ce-a auzit,
Iese trist din casa babei şi sfios i-a mulţumit:
– Aş vrea, mamă, să mai stau, dar ruşinea nu mă lasă.
Mulţumesc, bătrână dragă, că m-ai aşezat la masă!
O să plec în timpul meu, mă întorc în cimitir, spune, maică, mâine lumii, că Vlad nu este vampir!
.............................................................................
Murmurând blesteme-n şoaptă, îi sărută babei mâna, scufundându-se în noapte, după el veni furtuna.
Şi trosneau copacii-n codru, apele s-au tulburat, după cel ce-a stins hoţia, după Domnitorul Vlad.

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!