Boală de infinit

mă despovărez de o apăsare neclară
mă construiesc imprecisă iubire pentru tine...
distrus de coma erotismului tău,
tot o conştientizare de existenţă devin
cu ochiu-mi un refugiu de cer.
inutilitate printre ramuri mă agravez
ş-o grijă izbucnesc sub orizontul rimelului tău
şi tu nimica nu zici,
nimic nu şovăi.

deschisa-mi îndoială în evoluţii ajunge
pe acele străine spaţii ce odinioară
au înfierbântat geneze-n ritm...
în acele incantaţii de virgule ce şi azi mă poartă
cu cantităţi de enigme nevlăguite;
nu-ţi fie de mine milă
că mă hazardez într-un absolut de al tău
cu uşurinţă vizionând stridentele absenţe-n suire
chiar pe masa înflămânzită de scris
şi cam cu buzele de vreme jignite.

tu m-ai lăsat să mă duc în voce
şi-n cântec de anotimp,
îndrumarea ascultând-o-ţi mereu...
uimirea şi mai mare simţit-am
când ajuns pe intravilanul unui strigăt
am început să inventariez
durerile invadate de plumb...
inversul fâlfâit să mi-l tot consum
spre ceruri concentrice
şi eu stors de eternităţi fiind,
chiar cred în ecoul culorii
ce elegant dispare-n crestate ziduri...
numai aşa cred, că eu ţi-oi deveni
doar o boală de infinit
de prisos germinat într-un absurd deraiat
din foşnet de vocale
şi din fioroasa duplicitate a unui zenit.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!