Vin şi tristeţe (II)

E greu să exişti pe lumea asta făr-a fi băgat în seamă.
Toate celelalte lucruri se suportă mai uşor. O duşcă, două, trei –
şi impulsul de a sta şi de a gândi de unul singur revine.
Nimic nu se poate împotrivi zumzăitului
de fond, de-aceea apare deodată miracolul
de-a te fi născut şi de a te holba la un pahar. Iar munca
(pe omul care-i singur nu-l duce gândul la muncă)
devine iarăşi credinţă, credinţa de-a crede că suferinţa e numai bună
pentru a te concentra şi-a medita asupra ei. Şi nu trece mult timp
şi ochii nu mai privesc nimic în particular, întristaţi, parcă orbi.

Dacă acest om se ridică şi pleacă acasă să se culce,
el va arăta ca un orb care s-a rătăcit. Oricine
ar putea sări de nicăieri şi lovi cu brutalitate.
O femeie – frumoasă, tânără – ar putea fi văzută
sub un bărbat pe stradă, gemând
în felul în care o femeie a gemut odinioară sub el.
Dar acest om nu vede. El se îndreapă spre casă să se culce
şi viaţa nu devine nimic altceva decât zumzetul tăcerii.

Dezbrăcând acest om veţi găsi un trup care-a fost spălat,
şi ici-colo petice de blană. Cine s-ar gândi vreodată
să dea atenţie acestui om căruia-i ardea cândva
viaţa-n căldura venelor? Nimeni n-ar bănui
că a fost o femeie care, odată, a mângâiat
acel trup, care a sărutat acel trup care-acum tremură
şi-i ud de lacrimi; acum acel om,
care a venit acasă ca să doarmă, nu poate dormi, ci doar geme.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!