Balada florii de colţ

Printre stânci se născu în noaptea aceea
Floarea cu spini argintii şi pufoşi.
Părea că respiră, întreagă, ideea
De a fi o regină cu mii de supuşi.

Ziua era desfătare privirii,
Dar mulţi îşi doreau să o smulgă din sol.
Noaptea... visa că-i sortită pierii
Şi, tristă, plângea până în zori.

Veneau de departe hulpavi s-o admire,
Cu bocanci mirosind a halva de ţărână,
Scânteie de furt le lucea în privire,
Dar rămâneau sub pământ rădăcină.

Niciunul nu fu sortit să culeagă
Dintre stânci cântecul florii de colţ,
Iar ea suspina, voind să-nţeleagă
Vuietul vieţii, semnul de sorţ.

Dar, într-o zi, apăru dintre nori,
Răpăind ca o ploaie în lumina cerată,
Roua cernită din lacrimi de flori
Într-un frumos prinţ întruchipată...

El admiră şi plânse în versuri
Frumuseţea tăcută a florii de stâncă...
De atunci floarea tot aşteaptă demersuri
Să fie numită una-ntre flori încă.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Votează! | Copiază!