Amintiri

Ani trecut-au mulţi de când
M-am înstrăinat de sat
Însă n-o să pot nicicând
Să mă rup de ce-am lăsat,

Şi în gând, ca un tablou,
Îmi revine satul drag...
Ce n-aş da să pot din nou
Trece-al casei noastre prag!

Casa însă-i dărâmată:
Nu mai sunt acum pridvorul
Şi nici tinda, prispa lată,
Nu mai este nici cuptorul.

Casa-i una cu pământul,
Of, nedreaptă vremuire!
Dar aşa a vrut Preasfântul:
Să rămână-o amintire.

Amintire sunt părinţii,
Crudă soartă, tristă, rea,
Au plecat, s-au dus cu sfinţii,
Dar i-aştept în casa mea.

Amintire sunt străbunii,
Pentru ei ard lumânări,
Căci s-au stins precum tăciunii
Dar sclipesc în depărtări.

Ei plutesc aşa ca fumul
Pe sub cerul azuriu,
Ei îmi luminează drumul
Şi mă-ndeamnă să mai scriu.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!