Scrisoare fără destinatar

în amurgul zilei de alaltăieri,
m-am întâlnit cu mine însămi,
la nordul străzii de deasupra sfârşitului.
nu, nu m-am recunoscut...
eram doar o umbră dezmoştenită
de pasărea ei cu cioc albastru.

azi, mă ninge cu petunii şi cu fulgi de infinit,
troienind durerile şi clipele abisului în doi.

obosită,
mă îmbrac în rochia de voal a fericirii,
e asimetrică şi decorată-n tristeţi umede;
frigul care o înconjoară e de culoare albă
şi e tăcut
ca şi mângâierea nopţii.

urc patruzeci şi şapte de cărări de apă.
tu mă priveşti infidel de îndelung
şi admiri cercurile de fum ale inimii...
iar crengile celor doi salcâmi,
rupte de furtunile orologiului
îmbrăţişează, în săruturi, apele râului
şi singurătatea lebedei negre.

în lumina lampadarului
îţi scriu epistola înserării mele.
mă semnez: Nora lui Ibsen,
doar ştii, sunt o uitucă;
am uitat cine sunt,
mi-am uitat până şi alintul numelui
scris pe buzele tale,
dar nu am uitat plutirea aripilor...

apoi, culeg patruzeci şi şapte de cupe de vânt
şi le torn peste tâmpla acoperită
de cerul tău plin de anacronisme;
tălpile-mi desenează urme de moarte,
de mai bine de o mie de ani,
în pământul raven al grădinii mele...

şi plâng cele patruzeci şi şapte de viori -
căderea simfoniei în efemer...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!