Şi au numit-o Pământ

(Divorţul mondial) Varianta I

O simpla lume albă, în rochia-i de mireasă,
La malul unei mări în val de voaluri crem,
Tăcută lume vie, pierită luminoasă,
Se refugiase-n urma aceluiaşi blestem,

Atât de feminină, de voal, de cer, de mare,
Atât de diferită de armă, forţă, scop,
Ea, lumea construită spre-a fi nemuritoare
Urma să- nlocuiască al lumii nenoroc,

Sătulă de visarea la lumile de bine,
Uimită de puterea din răul cel avut
Cu greu înţelesese, negandu-se pe sine
Că n-a putea atinge acela absolut

Astfel se depărtase de lumea masculină,
Bărbaţii lumii celei cu vămile de fier,
Cedaseră-n partajul luminii de lumină
Tot ceea ce în despărţire, nefericiţii cer;

"Ne despărţisem în al noptilor ajun,
În doua lumi de neatins ne despărţisem,
Sperând să mai salvăm ce rămăsese bun,
Din miile de ani în care ne minţisem,

Şi-atunci, colinele acestea au rămas la noi,
Cu marea la picioare albăstruie,
Ei au păstrat toţi munţii-nzăpeziţi şi goi
Şi fierul l-au păstrat să îl supuie,

La noi sunt toate florile de mac,
Tot nouă ne-a rămas şi galben grâul
Încă supunem clipe, ei doar tac
Dar am pierdut atunci, definitiv pârâul,

Şi ca intr-un blestem fără de mâine
Sub vraja căruia cumva rămânem prinşi,
Pe apa ce ne-o daruiesc, noi le dam pâine
Vasali de buna voie, învingători învinşi,

Pe vechi înregistrări ascunse
Păstrăm îmbrăţişările bizare,
Din lumile de doi, întrepătrunse,
În care oamenii credeau în jumătăţi de soare,

Soarele-n astă lume rămâne-ncremenit,
Un tot în holograme ce-i pustiit şi rece,
Caci n-are unde merge, apus sau răsărit
Tot una-i sunt cât strălucirea niciodată-i trece,

Cum de-a trecut prin noi, în clipe de demult
O undă de tăcere o palidă muţenie,
Cum haosul de forme din ideal tumult
Am irosit într-o nătângă lipsă de sfinţenie?

Nu au ştiut copila nici cei mai învăţaţi,
N-au înţeles nici cei iubiţi dintre iubiţi,
Cum cei fără pacate primii au fost trădati,
Cum înţelepţii au fost primii păcăliţi

Şi chiar de-ar fi ştiut, ce-ar fi putut a face?
Când nimeni n-avea timpul şi nici fir de rusine,
Când hrana spirituală se împărţea în troace,
Într- un ospăţ vegan ce consuma din sine,

Ospăţul de dezastre, el alfa, ea omega,
Din serile pierdute cu întârziate cine,
În foametea minunii, care ne delega,
Un ospătar în ture, ce nu serveşte bine...

Căci nu ne mai iubeam demult de tot copilă,
Bărbatul şi femeia rămaşi doar amintire,
Damnaţi să se ascundă, speriaţi şi fără milă,
În rătăcirea lor de-a întâlni iubire,

Confuzii de visare şi de identitate,
Căzute în trădare şi grabă nefirească,
Captive-n obsesivă superficialitate,
Uciseră cea sacră, iubire omenească,

De doi, de el, de pentru totdeauna ea,
Dorinţele doar viruşi în programe
De supravieţuire într-o lume grea,
A sufletelor de doar zero, virgula zero unu grame,

Copiii nu-şi mai cunoşteau părinţii,
Puţinii fii rămaşi, uitau firesc de ei,
O nebuloasă, în care nici sfinţii
Nu mai ştiau lupta cu obsedaţii zei,

Aşa era copilă, căderea de atunci
Şi-aşa a fost rămasa sutele de ani,
Femeile trăiau fără de prunci
Bărbatul vânător pândea cu piatra bani,

Atunci ne-am împărţit pământul de durere,
Ne-am depărtat în două lumi nefericite,
Bărbaţi însinguraţi, femei stinghere,
Divorţul lumilor iubirilor licite;

Arar de-şi mai aduc aminte poate,
Bătrânele seducătoare de odată,
Cum tremurau pe cerurile toate,
Stele, la dragostea înfiripată,

Până când timpul, într-o trecere calină
Uitate le-a făcut pe toate-n preiubire,
Situându-le în era de lumină,
În care încă se credea în nemurire,

A dragostei, a jumătăţii pentru care
Nici sacrificiul unui ideal nu mai conta,
Nici crima nu era un preţ prea mare,
Aşa a fost, aşa a fost copilă, lumea mea."

Îşi prinse chipu-n palme şi ochii minunaţi
Priviră peste gânduri ca peste puntea lumii,
"Erau culpabili bună? Sau chiar nevinovaţi
S-au împletit frumosii cu nebunii?

Scrie în cartea albă, a viselor trecute,
Buna mea albă scrie c-au fost poveşti de vis,
Iubiri definitive, dorinţe absolute,
Cum au putut să fie atât de-uşor de ucis?"

"Cum au putut copilă? M-am întrebat cum poate
Iubirea vieţii tale să uite ca exişti,
Aşa s-a întâmplat copila mea cu toate
Iubirile trăite de oamenii cei trişti,

Nemuritor de trişti, neputincioşi să fie
Vreodată fericiţi până la nesfârşit,
Urcaţi în poala morţii, mizând pe veşnicie,
Lăsând să piară-n gânduri, tot ceea ce-au iubit,

Ea întindea o mână, îsi cobora privirea,
O vorbă să audă ca-n primul jurământ,
Cand el o învăţase să-şi murmure iubirea,
Ca mai apoi s-o uite, în goana din cuvânt,

Cât el privea din umbră, cum îi apune chipul
Şi ce să-şi amintească privind ce nu era
Decât un ceas cu apă, în care chiar nisipul,
Clepsidra doar s-o spargă, o mai întorcea,

Cum am putut copilă, cum am pierit în noi,
Nici dacă mai contează, căci fără vinovaţi,
Mureau ca-n molime tot câte doi,
Se-ndragosteau femeie de femeie, bărbaţii de bărbaţi,

Am înţeles copilă, că poate vor să ierte,
Că omul vrea sa treacă, să-şi lupte fericirea,
Că-l înspăimântă toate trăirile incerte,
Că nici nu-l mai interesează s-atingă nemurirea,

El şi in frumuseţe s-a dovedit netrebnic,
Sute de ani, în care, chiar perfecţiunea-n artă,
A fost supusă celui mai puternic
Şi asta, pui de om, un creator nu iartă,

Un filozof, un pictor, un muzician deplin,
Nu pot a trece testul uitării-n timpul vieţii
Şi nu au viperele lumii atâta pur venin
Cât Cleopatra-i muza şi poate doar poeţii

Rezista fără pace însingurat ucişi,
Pe baricada somnului cel nedormit vreodată,
În care lunetiştii orbi, aidoma de precişi
Precum blândeţea morţii, îi mai rateaz-o dată,

Nebuni însă o droaie, pictau doar paradisuri,
Visau oamenii toţi, iubind câte ceva,
Visau, dar nu ştiau c-ascunşi în false visuri,
Scăpau din mâna viaţa şi nimeni n-o trăia

Şi ştii, copilă blândă, aveam şi anotimpuri
În care florile trăiau doar spre-a împleti cununi,
Au fost frumoase, aurii acele timpuri,
A fost mileniul omenirii ce săvârşea minuni,

Oameni năştea din sine,
Cu-o faţă sau niciuna
Dar nimeni nu mai ştie dac-a fost rău sau bine,
Şi nici de adevarul a dovedit minciuna,

Se pare ca orânduirea în două lumi de genuri,
Nici ea nu-i ideală, nici ea nu-i falanster,
Păstrează doar o Annă şi miile de trenuri
Le deraiază-n iarna macazelor de fier,

Dar nu murim de-atunci, nici vom muri vreodată,
O lume jumătate doar pentru noi femei,
De care totuşi mă simt des vinovată,
Că am decis să fie, chiar nefiind cu ei.

Ne-am împărţit o lume şi n-am luat doar lumina,
Sunt jumătăţi de gânduri aproape peste tot,
Divorţul din iubire, divorţul fără vină,
Crezut-am că fac bine, crezut-am c-am să pot,

Îns-a urmat apoi, însingurata eră
În care locul, fiecărui obiect de pe pământ,
A trebuit schimbat iar eu in atmosferă,
Nu mai găseam nici aer să-l aflu respirând,

De dor, de lipsa a ceea ce pierdusem,
Oricum pentru vecie mult înainte de
Divorţul din iubire, prin care doar trecusem,
Ce m-a lăsat înfrântă, golită de tot ce

Trăisem iar negarea îmi înnegurase,
Întreaga realitate-n care se zbăteau,
Doar clopotele zilelor, acelea luminoase,
Care odat' vestiseră că oamenii iubeau,

Aşa a fost copilă când ne-am negat credinţa,
Nici picurii din ceruri sau ochii-nlăcrimaţi
N-au mai putut aprinde în suflete dorinţa
De-a dăltui statuia femeii din bărbat,

În partea lor de lume, se nasc numai bărbaţi,
Femei nici ca pe timpuri nu se-ntâlnesc ca sclave,
Iubirea şi la ei rămâne între fraţi
Sau in imaginaţia iernii şi-a minţilor bolnave,

Căci ei au ales iarna şi încă astăzi sper,
Că poate ştiind faptul ca suntem prea plăpânde,
Au tras o linie fermă peste acelaşi cer,
Lăsându-ne în soare, ca el să ne inunde;

Eu cred că ne-au iubit, în felul lor puternic
Şi ne-au dorit cu patima ce poate nu cuvine,
Dar poate ca trăind, în trupu-ne vremelnic,
Le deveneam cu timpul, bătrâne şi străine,

Vezi, astăzi poate cred, că ei iubeau o dată,
O singură fiinţă pe care o găseau
În fiecare blondă sau roşcăţică fată
Iar dupa-n, bucla vremii, pe toate le pierdeau,

Căci frumuseţea piere, atunci de fapt pierea
Şi ce poţi să mai ceri când ştii ca niciodată,
Din bătrâneţea, care definitiv venea
Nu se mai întorcea acel frumos "odată",

Nu puiul meu, nu sunt pe lume vinovaţi
Şi nu au fost în fond poate nicicând,
Femeile n-au fost şi nici bărbaţi
Nu pot fi condamnaţi c-au încercat sperând,

Iubind, nevrând s-accepte poate,
În clipe care toate inerte le treceau,
Că nu şi-au întâlnit tânjita jumătate,
Dintr-un întreg ce pentru vecie căutau,

Şi da pui blând, puteau fi doar poveşti,
Privind însă la tine, îmi pare azi nedrept,
Ca tu să nu-l mai cauţi, să nu-l mai întâlneşti,
Să nu-ţi mai zbaţi cu viaţă, inima în piept."

"Buna mea blândă, fără tine cerul
Atâtor dimineţi în gol s-ar fi surpat,
Târând cu sine în adâncuri adevarul,
Alba particulă de plasmă, din cel adevărat,

Buna mea blândă, câteodată,
O mai aud pe mama cum pare că îmi cântă,
Cum parcă-ntoarsă dintr-o lume decalată,
Traduce pentru mine, tot ceea ce nu cuvântă,

Cum era mama buno? Cum era fiica ta
Şi ce-a greşit de a plecat definitiv să piardă
Şi naşterea şi devenirea mea,
Cenuşă sa devină neapucând să ardă?

De-atunci împărăţia- mi diafană,
S-a -ntunecat ca partea nevăzut-a lunii,
Şi lumea, bună, mi-a rămas orfană
De partea femeiască a minunii".

"Era frumoasă, ireal de blândă,
Îi semeni mult, dar spre deosebire
De ea, în lumea- ne plăpândă,
Tu te-ai născut dintr-o poveste de iubire,

Căci într-o zi, călare, venit-a peste timp,
Armata lor condusă de fiul celui care,
Făcuse pentru mine un singur anotimp,
Iar eu îi dăruisem noapte şi zi visare,

Era atât de trist copilul fără mamă,
Frumos precum lumina, dar ireal de trist
Şi îl priveam cu dorul ce încă mă mai cheamă
Spre-acela ce nu ştie dacă şi cum exist,

O clipa doar Singurătatea, el prinse a zări,
Cât ea ţesea din umbre un coviltir tăcerii
Şi ţintuit în sine, pe loc se-ndrăgosti,
Ucigător de dulce şi împotriva vrerii,

Ei nu îi povestisem nimic despre iubire,
Simţisem că vreodată, dacă ar fi aflat,
Ar fi-ndurat o-ntreagă răpusă nemurire,
Doar pentru a transcrie iubirea pe curat

Şi fiul fără mama cu fiica fără tată,
Un niciodată el fără de-ntotdeauna ea,
Lasă iubirea lumii, născută condamnată,
Să îşi răzbune anii cât ea nu exista.

Acesta a fost schimbul, acesta a fost trocul,
O nemurire trista pe-o noapte de iubire,
Aşa decise ea, să nu îi facă jocul
Nefericirii, s-o ucidă intr-o dăruire

Şi fiica fără tata, cu fiul fără mamă
Au strâns toate iubirile ce-au fost şi ce vor fi
Orfane, într-o lume de sentiment sărmană
Şi le-au trăit pe toate în singura lor zi."

Bătrâna nemurită, aducerile-aminte
Sărută ca pe-o rudă-n sicriul de cleştar,
Căzută în genunchi ca într-o rugăminte,
Ca într-o rugăciune de infinit zadar,

"Întoarcerea copilă, întoarceri fără cale,
Rămân a fi atât de imposibil de-mplinit
Astăzi beau nemurire din sute de pocale
Dar încă m-aş întoarce, acolo unde-am murit".

Priveşte ca-n adio sicriul de cleştar
Al amintirii care-a fost şi îi mai este,
Zadarul o frământă, acel nedrept zadar,
În care naratorul ucis e în poveste,

Un geam ca o oglindă, cu inimi doar pe-o parte,
De nedeschis vreodată şi aspru de curat,
Stătea precum o poarta-ntre cele regate
De nedeschis vreodată şi totuşi descuiat,

Era târziu acuma, nici să mai recunoască
Nu mai putea niciunul, cât de târziu era,
Privindu-se-n oglindă, pe partea bărbătească,
El, împăratul lumii, pe fiu îl pregătea

Si astele îi spuse bărbatul împărat,
Să vină cât de repede, făr' a privi în urmă,
Să ţină bine-ascunsă, viaţa ce-a furat,
Din care învăţaţii vor selecta o turmă

De proaspăt credincioşi, bărbaţi creaţi să fie,
Nemuritori, puternici, prea fericiţi şi poate,
La margine de timpuri şi chiar de veşnicie,
Să descifreze înmultirea doar din jumătate,

"Să nu priveşti în urmă", îi spuse împăratul,
"Căci de-o vei face şi de o vei vedea,
De-ajuns nu-ţi vor mai fi pământul sau regatul,
Să nu vrei să te-ntorci, definitiv, la ea.

Sunt ochii ceia care, atunci când te privesc,
Ca niciodată, fără arme, fără sacrificiu,
Te simţi înveşmântat în strai împărătesc,
Te laşi abandonat suavului supliciu,

Vibraţia fiul meu, atunci când îţi devine,
Când ţi se dăruieşte ca frunzele ce tremur,
Rămâne până-n moarte, sublimul pentru mine,
Tectonicul dezastru, fără de cutremur,

Ce-aş fi putut a face să nu o pierd vreodată?
În faptă, îmi plecase când încă mai cădea,
În braţele-mi duale, profund abandonată,
În fapt, ea realizase, că nici nu mai spera.

Mi-a spus odată-n braţe, când încă îmi era,
Că va rămâne-acolo, se va zidi în mine,
Că simte că din mine, nicicând nu va cădea
Dar că va şti să plece, când nu-mi va mai fi bine

Şi da, au început sa treacă clipele măcelărite
De aroganţa, şi de imprudenţa mea,
În încercarea de-a mă-ncrede în altele ursite,
De-a încerca băiete, atât, doar a-ncerca,

Nu, nu sunt fericit şi dacă ţi-aş răspunde,
Ce-am câştigat rupându-mă de ea,
Doar ucigându-mă aş mai putea ascunde,
Că încă o mai simt, profund fiind a mea,

De ne-ar fi fost ursite sau date a le sti,
Cât fost-am muritori, cum nu erau poeţii
Cum poate fi oprită pieirea celor vii
Sau poate doar a şti cea jumătate-a vieţii,

Ea suferea că-mi place chiar orice răsărit
Cât mie îmi păreau a fi doar răsărituri,
Când eu doar idealul din ele am iubit,
Şi nu faceam decât, să fug de asfinţituri...

Neînţeles nespus şi nevorbită-nstrăinare,
Cătuşele ne-au aşezat încet la amândoi,
Căluşul neputinţei de a rosti strigare,
Ne amuţise urletul din nopţile de doi

Şi am luptat războaie şi am ucis şi fiare,
Am rostuit pământul aşa cum am iubit,
Dar nicio revoluţie n-a fost înălţătoare
Atât ca nopţile în care, pre noi ne-am dăruit."

El împărat, ea zână, zână a despărţirii,
Cu doi copii, născuţi spre-a fi iubiţi,
Un el şi-o ea, zidiţi nefericirii
Din lutul neiubirii, să fie fericiţi,

Dar alchimiştii rătăciţi în omenire,
Credeau numai în aur, cătând cu disperare,
Când simplu ar fi fost să inventeze fericire,
Cu mult mai valoroasă şi mult strălucitoare

Iar pentru fericire s-a interzis iubirea-n
Regatele femeii şi-a celui de bărbat,
De fapt neprohibită, ucisă-n amintirea
Celor care iubiseră, dorind să fi uitat,

Dar nimeni nu ştia, ca la divorţul lumii,
Când soarele fusese şi el de împărţit,
Se-ntunecaseră cu forţa vămile luminii,
Lumină rămânând doar forţa cu care s-au iubit

Cei doi, nimeni ştia ca apa ce curgea
In ploile atâtor răvăşite ceruri,
E ceea ce întotdeauna rămânea
Din toate rostuit trăitele-adevăruri,

Ca dacă încă mai erau şi îşi găseau putere
Să împletească înc-o zi la ziua cea de ieri,
Era pentru că unica avere
Ce nu-mpărţiseră, era ascunsă-n primăveri

Trăite şi oricât s-ar spune,
Că au putea fugi, să te ascunzi fără iubiri,
Lumea continuă să se-nvârtă prin minune,
În fond, doar cu ce porţi, pe mai departe-n amintiri,

Singurătăţi în unul, singurătăţi in doi,
Măcar de-am recunoaşte că vina pentru toate
Este însingurarea noastră întru noi,
Neşansa de a crede în tot, pe jumătate,

În totul şi in toate, doar jumătăţi de firi,
În respiraţia lumii, care pe jumătate
Trage în pieptul vremii, chiar şi nefericiri,
Pe jumătate acceptate, jumate refuzate.

"Copila mea, dar vezi, nevinovata clipă
Apare din neanturi ce nu poţi controla,
Iubirea te inundă, ea nu se înfiripă,
Te face prizonieră, în disperarea ta,

Aşa s-a întâmplat cu el, cu ea, cu mine,
Aşa s-a întâmplat cu ei, cu ele, voi
Pentru o clipă de iubire din destine
Toţi dăm o nemurire şi n-o primim ‘napoi,

N-au mai putut iubire, să-nchidă infinitul,
S-au desfăcut în unde şi s-au unit la loc,
Dorul de împlinire şi-a ascuţit cuţitul,
Pe un amnar de moarte, pe un amnar de foc,

Aşa greşesc milenii, aşa repară alte,
Tânjim spre idealul de-a fi profund iubit,
Vibratiile joase devin mult prea înalte,
Se macină în sine, se-ntorc în infinit...

În ziua zămislirii, a facerii divine,
În care din iubire tu mi te-ai intrupat,
Ea murmura, şoptit, aşa ca pentru sine,
Celui care-i fusese unic predestinat:

"Nici clipă nu mai este făr' a gândi la tine,
Fără de tine parcă, păşesc pe trepte sparte,"
Îi spuse ea, "cobor în noaptea care vine,
Şi-mi pare nemurirea o stea căzută-n moarte,

N-am cer iubirea mea, n-am nici chiar amintirea
În care rătăcită, pe trupul meu predat,
Să simt cu disperare cum ţi-odihneşti privirea,
În agonia ceea ce-apoi ar fi urmat.

Ce e iubirea oare? Ori asta e iubirea,
Când nu mai este lege, când ochii mei nebuni,
Îţi caută în frunze şi în aripi privirea,
Când degetele tale sunt cei mai vii tăciuni

Şi dacă focul ghenei sau gheţurile seci
Vor vrea sa ne topească sau sa ne-ngheţe firea,
Îmbrăţişaţi iubirea mea, pe ultimele veci,
Vom dăinui să recladim din nou iubirea

Şi nu-mi promite ca o salcie ce plânge,
Nimicuri în această lume trecătoare,
Sădeşte-mă, culege-mă, mă frânge,
Aşa cum foloseşti iubirea mea o floare,

Caci eu pe tine te voi fereca cuminte
În camera în care inima îmi zbate,
Ca pe dorinţa mea cea mai fierbinte,
Rosul din sânge, care vindecă de toate,

Căci adevărul este, definitiv ca sarea
Pe rana presărată spre-a mă vindeca,
De n-ar fi fost sa-mi fii, poate doar disperarea,
Măsura mi-ar fi dat-o, în boala ce urma

Şi îţi voi spune totul, toate îţi voi spune,
De mii de ori, în infinite clipe,
Căci nu ştim care clipă va apune
Şi nici nu ştim iubire, când ni se frâng aripe"

O prinse strâns în braţe şi ea atunci tăcu,
Priviră amândoi în pântecele zării,
Copiii nenăscuţi care vor spune nu,
Uciderii în masă a pruncilor visării;

Deplinul câteodată este doar zi senină
O respiraţie calmă, de pace şi mister,
A pomului ce-ascunde iubirea-n rădăcina
Şi-o proiectează-n umbre pe frunzele din cer.

Morala unei lumi, în care ca nebunii
Ne rostuim pieirea nevinovatei firi,
Blestemul ca miracol sau moarte pentru unii,
În mirajul dăinuirii mondialelor iubiri

Smulse din neuitare, la capătul puterii,
Vârtejul din oceane într-un pahar cu apă
Eliberează endorfinele durerii
În care ne-mplinirea, transee morţii sapă,

Caci fără de iubire, curate erezii
Par existenţe faste, trăite-n legea firii
Iar eu mă vindec cer, de norii cei târzii
Încătuşată-n infinitul, catuşelor iubirii.
...

Iar din iubirea lor, de sagă-n culori nepământesti
Şi din dumnezeiescul regăsirii-n legământ,
In pântecul iubirii mi te-au ales să creşti
Şi te-au numit, când ai venit pe lume, lumina mea, Pământ.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!