Veşnicia de Mamă

Doar acasă... azurul poartă straie perfecte,
O fântână pândeşte buza arsă de sete,
Podul gârbov aţine râul supt de-alegare,
Şi, visată, m-aşteaptă cea mai lungă cărare.

Doar aici... casa este fudulă cu noi termopane,
Tabla nouă, strivind de pe creasta-i olane,
Nici-un fir de-amintire, n-a atins cu ninsori,
Locul unic pe Terra, unde pot auzi paşi de zori.

Doar aici... din icoană Mama iar însoreşte,
Murmurat, glasul ei din unghere şopteşte,
Fluturi roşii roiesc peste umăr pitit sub altiţă,
Patru iţe zoresc în izvodul ales pe catrinţă...

Mama... Ca o suveică, jocul iţelor mână,
Cu o poală de prunci la duminici se-nclină,
Cu scânteia de Paşti, a ei candelă-mână
Doar aici se prelinge în pârâu de lumină.

Probozeşte suspinul, ce-l feresc de lumină
Sub un nor încruntat ori sub arşiţa spână,
Iar când doru-şi revarsă arama neplânsă,
Mă adună acasă, să-mi aline rana încinsă.

Şi oriunde... mă cert cu devremea păgână,
Ce a smuls rădăcina, din ce sunt o fărâmă...
Doar acasă... mă-mpacă lumina-năframă,
Ce mi-o ţese pe creştet veşnicia de Mamă...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!