Sunt...

Sunt umbra unui vis cu aripi frânte,
Ce-şi bandajează rana cu poeme,
Când stelele n-au voie să mai cânte
Şi versul e-arestat între dileme...

Sunt întrebare cu răspuns ambiguu
Şi zborul interzis de păpădie,
Metaforă cu geamătul contiguu
La început şi punct final de poezie...

Sunt hologramă dintr-o altă lume
Pe un ecran expus în piaţa mare,
Unde mă strigă pescăruşi pe nume
Cu ţipete născute la-ntâmplare...

Sunt susur de izvor, doinind a jale
Prin dimineţi proscrise în apusuri.
Arunc cu rime-n nopţile murdare
De-atâtea fantomatice răspunsuri...

Sunt gândul interzis, oprit la vamă
Întors din drum, pe umeri, cu blesteme
Sunt scenaristă-n propria mea dramă
Sunt versul mov ce sfâşie şi geme...

Sunt firul de nisip ce curge-n grabă
Într-o clepsidră spartă de tic-tac-uri
Sunt literă orfană de silabă
Fără-adăpost şi pentru răni n-am leacuri...

Sunt... oare sunt, sau e doar nălucire?
Nu mă mai simt şi nici nu mă mai ştiu
Şi n-am nici cui să dau măcar de ştire
Că sunt devremele din prea târziu...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!