Sărut mâna, tată!

- Sărut mâna, tată! Mi-era dor de tine!
Stau aici, la cruce, gândul să-mi împart...
Plâng de dor, tăicuţă, dar nu-mi e ruşine.
- Fiule, nu plânge! Uiţi că eşti bărbat?!
.............................................................
Tăcerea mea, mi-a zis Sorin, cândva,
Vine cumva şi de la-nţelepciune...
Eu plâng tăicuţă, în tăcerea mea.
(O boală crudă-a tăbărât pe lume.)
Să ştii, nu mai avem nici oxigen
Şi în spitale zi de zi se moare.
Pământul ăsta este un infern...
Trebui' să-mi dai, tăticule, crezare!
S-au dus în cimitir prieteni buni,
S-au dus bătrâni, femei, copii şi mame.
Mai suntem doar o mână de români
Cu vise şi idei fenomenale.
Suntem batjocoriţi, scuipaţi, supuşi,
Conştiinţa,-n lanţuri, ca un lup se zbate
Şi milogim dreptatea pe la uşi
Şi geamurile inimii sunt sparte.
Şi de durere ne-am ascunde-n moarte,
Dar şi groparii lucră non-profit,
Săpând de-o vreme, tată, zi şi noapte,
De parcă lumea asta s-a sfârşit.
Cum Dumnezeu permite... Dumnezeu,
Tăicuţă drag, atâta chin şi ură?!
Căci la biserici mă închin şi eu...
Dar, inutil, mă-nec în băutură.
Că diavolul nu-i fără de păcat
Şi mai zvâcneşte, când şi când în mine.
De când de Domnul m-am apropiat,
Mă jur, tăicuţă, nu îmi este bine.
Poate că-i plata pentru-a mă trezi.
Eu sunt sărac şi lacrima mi-e plată.
Dar am venit, tăticul meu, să ştii,
Că te iubesc mai mult ca niciodată.
- Ce fac (mă-ntrebi), copii tăi, Sorin?!
- Ei bine fac şi viaţa li-i uşoară.
- Atunci, copilul meu, de ce suspini?
- A început genunchiul să mă doară...
O minimă zvâcnire n-am în piept,
Privesc nepăsător acestea toate
Şi de un timp, pe Dumnezeu l-aştept,
Că... ce să fac?! Aşa nu se mai poate.
Roboţi meschini, cu frunţile plecate,
Purtând pe trenă viruşi inumani
Sunt tot mai mulţi şi-s dătători de moarte.
Mă simt ca-ntr-un oraş de şobolani.
M-am vaccinat, dar restul, tot poporul,
Aşteaptă liniştiţi după perdea
Să vadă ce răspunde viitorul
La testul ăsta. Oh, ce viaţă grea!
- Ce fac nepoţii?! Zi-mi o vorbă bună!
- Le spun, de când eram un prunc, mereu, poveşti,
Cum alergam desculţ pe arătură...
(De ce bunicul?! Nu erau converşi?!)
Stau în tablete zi de zi cu nasul
Şi accesează timpuri virtuale.
Imensitatea cerului albastru
Nu-i mişcă, tată, stau în nepăsare!
Şi chiar şi eu rămân uitat pe laptop.
Mi-e frică, tată, de robotizare!
Să nu pot plânge? Să nu ştiu de teamă?
Să nu ştiu cum (când), de ce şi cum se moare?!
Dorul de tine, iată, mă trezeşte
Şi-mi sfârtecă conştiinţa. O cafea
Am luat cu mine, tată şi-am venit
S-o beau cu tine, azi, la crucea ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!