Uitarea

De ce mă rogi mereu să uit trecutul,
Privind impetuos doar înainte,
Uitând înălţătoare jurăminte
În care îmbrăcai, iubind, Cuvântul,

Ce-l dăruiai, ţinându-mă de mână,
Frumoşi îndrăgostiţi în Făurar,
Luna Iubirii, scrisă-n calendar
De inimi ce vibrează împreună?

Oare-ar putea ca Soarele vreodată
Să uite a pădurii strălucire,
Uitând miraculoasa înflorire,
Dacă e ger şi este deprimată?

Sau bănuieşti că răcoroasa ploaie
Nu ştie câte roade-i datorează
Câmpiei, care astăzi lăcrimează
Prin lanuri ce furtuna le îndoaie?

Nu înţelegi că, invocând uitarea,
Mai aprig mă somezi să retrăiesc
Momente ce mă fac să te iubesc
Precum talazul îşi adoră marea?

În lipsa ta, sunt o crenguţă ruptă
Din pomul ce tânjeşte către Cer,
O călătoare-n trenul efemer,
Timid urcând o scară prea abruptă.

Vrei să mă vindec, îmi va fi mai bine,
Eşti fericit, uitarea implorând?
Dar, pentru ce, purtându-mă în gând,
Tot lăcrimezi, dorind să uiţi de mine?

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!