Miros, pieptene, lingură

Chiar şi "ar-fi-putut-fi" revine.
Cel mai simplu lucru – miros, pieptene, lingură –
se întoarce învolburând o pulbere strălucitoare-n aerul însorit,
o confuzie care se cere şi trebuie cunoscută,
o sete insistentă de istorie, o foame a sufletului.
El aşterne ideea pe hârtie,

rememorând cum ei priveau odată două nurci –
acele jurubiţe sinuoase mai fluide decât însăşi apa.
Gândul şi sentimentul sunt oare la fel de întreţesute,
o elice-n spirală arzând timpul?
Acum apa s-a liniştit,
reflexia şi pierderea rămân egale cu ele însele.

Dar, unde se duc, de fapt, se întreabă el,
sau de unde vin;
este vorba de nişte mijloace de reînviere,
de un pâlpâit al celulelor, de o nevoie de simetrie?
Renunţă la o dimensiune şi... despre ce a fost vorba?
Ticul nervos al ironiei lui e doar o scurtătură:

două ezitări, ăă... ăă...
într-o declaraţie de dragoste,
întrebare-răspuns într-o dezbatere fără importanţă
sau mai puţin, un citat care marchează ambele capete
ale unei anecdote cu poantă debilă –
"două aripi negre care nu ne pot susţine păsărica-n zbor".

Iar familiarul apel la bun simţ....
aparţine conştiinţei, confuziei sau laşităţii?
Muzica se pierde în ea însăşi, scrie el,
Cuvintele înoată înapoi prin cuvinte, lucruri de felul ăsta.
El scrie o carte despre Sciţia.
Umblă vorba că ea s-a apucat de golf.

Ce a mai rămas? Un dor de albastru.
Şi-o amintire care le supravieţuieşte amândorura –
o jumătate de lună cărând pe cer povara jumătăţii nevăzute,
carnea aceea mai de preţ decât toate. Există
o plenitudine ataşată fiecarui lucru.

poezie de Jan Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!