Lumină lină
Din piatra de vatră strămoșească
murmură glasuri ca de vaier,
buciumul le duce mai departe,
vremea le prinde în al ei caier.
Trec turmele să se-adape,
e încă tulbure izvorul,
răsar în câte-un ochi de apă
stropi albi îngemănați cu dorul.
Un cântec păgân se toarce-n noapte,
aspida iese la lumină
adulmecând strachina cu lapte
și vrăji se țes pe lună plină.
Cerul s-a întunecat și plouă,
din pleoape-nalte cad în taină,
lacrimi limpezi precum roua,
în boltă s-a deschis o rană.
Făra de veste aspida fuge,
vraja în două se rupe gemând,
păstorii se trezesc din gânduri
uimiți să vadă un om cu chipul blând.
S-apropie tăcut ca o lumină,
pasul ușor mângâie pământul,
păstorii înspăimântați se-nchină
căci este Dumnezeu Preasfântul.
Norii se arcuiesc peste păduri,
un vuiet trece prin mugurii verzi,
omul vorbește ca din Scripturi
și-i linișteste cu vorbele blânzi.
Se limpezește către zori izvorul,
turmele sorb din apă creștină,
se pierde în zare Călătorul
într-o lumină, lină lumină.
poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creștine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
1 Cornel [din public] a spus pe 31 august 2008: |
| Ce lin duci versul în meandru Și ce sfielnic se închină Asemeni lui Ioan Alexandru Către lumina din lumină. |