Catarge în derivă

Suntem catarge în furtună,
Am eşuat la malul unui mit,
Apoi am adormit sub clar de lună -
Un strop de viaţă smuls din infinit.

Cândva eram catarge în derivă,
Pe marea mea de lacrimi de rubin,
Ne-a înecat apusul suferinţei,
Cu fiecare val ne adâncim.

Ai fost un vis, eşti doar o amintire,
Eşti oază-ntr-un pustiu din viaţa mea,
Nu îmi doream să sufăr din iubire,
Ci val în suflet să te pot avea.

Doream să-mi speli, cu lacrima, tăcerea
Şi necuvântul să-mi săruţi, doream.
Ai gândul bun şi sufletul ca mierea,
Eu floarea ta de cais, îţi sunt, pe ram.

Se-ntorc din zare, iată, pescăruşii,
Ne vine S. O. S.-ul salvator,
Un zâmbet poposeşte printre alge....
Va lua cu el iubirea,-n viitor.

Mi-e lacrima un răsărit de mare...
Te ţin în pieptul meu, încătuşat,
Vom fi mereu o unică culoare,
Iubirea noastră-i de nezdruncinat.

(dedic acest poem prietenei mele, Rădulescu Mihaela Leliana, de la care a pornit replica)

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!