Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.
Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ

şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
vai, era atâta rouă pe tine!
Tremurai. Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori poate că soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Spuneau cuvinte întreţesute,
pânze de păianjen din poduri,
ascunse şi subţiri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
atâta primăvară
şi eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă
dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!
Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.

Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori umile, flori mici
Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieţi, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie,
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre,
cu vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.
Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf
şi atâta linişte, Marie!...
Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău
cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!