Învăţătoarea

Ţin minte-un timp ce nu l-a şters uitarea,
Când, lângă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos şi blând: învăţătoarea.

Eram copii, vreo douăzeci, în clasă,
Unii mai vrednici, alţii mai poznaşi,
Dar toţi tăceam când auzeam pe sală
Mult aşteptaţii, cunoscuţii paşi.

Intra cum ar intra în casa ei
Şi ne vorbea de câte sunt pe lume,
În limpezi vorbe, pline de temei,
Şi pentru înţelesul nostru-anume.

Voi şti oricând, chiar anii de-ar mai trece,
De ochii ei, de părul ei bălai,
De mersul, de dulceaţa ei din grai,
De-nvăţătura-i, niciodată rece.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!