Plăsmuire
Aud câteodată foșnetul paginilor întoarse,
cineva îmi răsfoiește inima,
degetele plimbate de la dreapta la stânga
îmi îngreunează respirația ca un pietroi.
Nu sunt decât un biet croitor,
încercând să deslușesc tâlcul cuvintelor
revin asupra tiparului de zeci de ori.
Epilogul îmi macină ființa,
pocnetul de carte închisă îmi inundă urechile,
simt palmele cum se plimbă pe coperta finală,
litere și praf deopotrivă curgând.
Ca într-o haină prea mică
nu mai pot să-mi fac loc în mine,
pașii îmi sună a sticlă spartă,
pe partea nevăzută a lumii
țin cerul în mână așa cum aș ține-un tabel.
Cu o exactitate ciudată,
unele lângă altele pe el s-au aliniat ființe și lucruri,
dobânzi la împrumuturi,
în anul cutare, ziua cutare, ora cutare,
datoare atâtor cuvinte cu-n preț!
După biblia propriei vieți încerc să-mi scriu poruncile,
tot zece la număr,
poate numai așa voi putea ține minte
că viața e doar plăsmuire...
și-adevăratele garduri care ne separă de nimic
sunt clipele când iubim.
poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre plimbare
- poezii despre cuvinte
- poezii despre vestimentație
- poezii despre urechi
- poezii despre ore
- poezii despre numere
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.