Blestemul adamic și Nero
la geamul vieții mele bate o ultimă iarnă.
afară ninge a pustiu și-n sânge-mi arde focul
c-un vis alb despre etern,
despre deșertăciune
și despre tine.
o, Nero, barbarule, de ce ai incendiat panteonul dragostei?
știi?...
a ars pân' la ultima vocală!
îmi răspunde sictirit:
pentru a-mi scrie muza!
povestim la o cafea, el citește un edict
și e revoltat pe bieții plebei.
apoi, fumăm iluzii și visăm porturi albastre...
și-l întreb:
oare chiar există singurătatea amurgului?
nu, nu cred, e doar o stea rece.
dar iubirea, oare există, și dacă da, ce este ea?
e tăcut și-mi răspunde doar tâmpla pământului ninsă-n ironie:
iubirea e fantoma lunii pline care bântuie,
de la naștere, cu anemone, coapsele Evei!
și-atunci l-am întrebat:
dar stihia ta, Nero,
scrisă pe pagina-n flăcări a cerului Romei,
ea, oare, ce este?
surprins, a înnegrit harta astrală a cerului
și-a lăcrimat printre otrăvuri și nămeți;
singurătatea e crucea omenirii
pe drumul laptelui,
e trecut și viitor
în pași de uriaș tăcut
căutând Eva din blestemul adamic...
poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Nicole Sere. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.