Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!