Aud chemarea

pământului şi acum
după mulţi ani de evadare
din strânsoarea ei
aud şoapta ei în fiecare noapte
îmi cere
îmi cere
să mă întorc în noaptea
părăsită şi de ceilalţi ortaci
mă cheamă la ea să mă iubească
în felul ei rece şi aspru
o să dureze îmbrăţişarea ei
până voi trece în lumea umbrelor
apoi ne vom contopi acolo
în subteran depănând
bucuriile noastre comune
câştigurile incomensurabile
durerile mele şi oboseala ei
plictiseala ventilată anemic
umbrele celor plecaţi au început
să perforeze pe uscat
nu se tem de silicoză
maşina de încărcat minereu
funcţionează la capacitate maximă
minereul curge pe tuburile metalice
capul lămpilor electrice sunt puse în cască
fantomele prind viaţă
dar totul e efemer
carnea se usucă rapid
rămân schelete îmbrăcate în salopetă
cizmele sunt largi pentru scheletul picioarelor
în pauza de masă
se deapănă amintiri
fac glume despre soţiile lor
moarte şi ele de atâta aşteptare
şi deznădejde
sticla cu apă e numai cioburi
îl trimit pe ăla tânăr
să arunce cioburile undeva
aduc întotdeauna ghinion
îi spun să-l cheme pe maistru
dacă-l întâlnesc pe la suitor
au o vorbă cu el de peste două decenii
aud
aud
pământul mă cheamă în subteran
să mă prezint la şut
pontajul îl face chiar ea
se aud suflete care şuşotesc
totul este despre producţie
neîndeplinirea planului
unii cer lemn pentru armături
au folosit tot lemnul
chiar şi pe cel de la sicrie
armăturile metalice au cedat şi ele
mina se strânge în fiecare zi
subvenţii nu mai primesc
totul se strânge ca o rană
care se vindecă
dar puroiul stă acolo
în subteran învie o altă viaţă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!